și tu ce faci cînd ești singură? ca și mine te răsucești în inimă și-ți revezi viața de parcă lumea ar fi un multiplex în care ai intrat pe furiș.
insiști pe cîteva momente mai importante în care ai pierdut puțin sau ai cîștigat puțin derulezi înainte și înapoi pînă ce imaginea se tocește pînă ce ochii ți se încețoșează te întrebi ce n-a mers.
ai ajuns acasă ești puțin tristă într-o zi labradorul a fugit și probabil nu se va întoarce.
Îmi doresc o prezență dar întristarea este inviolabilă, aneantizantă. Nimeni nu rezistă în preajma unei permanente mânii. Gabriella s-a refugiat, înspăimântată, în altă cameră. Faptul că scriu îngrozește, ea se gândește că totul e dus, că beau prea mult, că prea multă cafea și țigări nenumărate… Nimeni nu-mi poate lua plinătatea sărăciei, suferinței, nefericirii, nedreptății, nenorocului – nimeni și nimic. Ea – cu plăpânda ei revoltă – de-ar pricepe deodată toate seismele din celulele mele, ar deveni o jertfă inutilă pe un altar al nimănui.
Sunteți tare dizgrațioși, cred că și lui Dumnezeu îi e silă deja.
Îmi amintesc de un moment anume, de clipa aceea când m-ai privit în ochi și ai spus, cu capul plecat ușor, într-o parte: „eu nu pot să plâng”, și ai zâmbit. Dar aveai în ochii aceia atât de luminoși o ceață albastră și am știut atunci că tu plângi cand te doare, dar plângi altfel. Și ți-am simțit durerea tăcută, și m-a durut și pe mine.
Porumbelul acesta e alb și se plimbă prin fața mea parcă vrând să-mi atragă atenția cu orice preț. Mai fâlfâie aripile, dar nu zboară. Nu pleacă de lângă mine. Din când în când mă privește așa, din mers.
Eu am ochii împăienjeniți de dragoste. Și sufletul meu plânge. Atât de mult și puternic iubesc încât doare.
Ieși în orice seară de duminică pe stradă, să vezi cum trec pe lîngă tine oameni îndrăgostiți, oameni singuratici care își strigă pe nume iubirile pierdute, printre plînsete, grupuri gălăgioase de tineri, copii rătăciți.
Nu există lucru mai periculos ca atunci cînd un om politic ne spune că trebuie să ne simțim bine. Cred că este singurul moment în viață cînd ar trebui să intrăm în panică. În același timp chemările disperate sau alarma unui politician sînt cele mai clare semne că nu se petrece nimic semnificativ și cineva simte nevoia să rămînă cu orice preț pe ecranul interesului public. Sau mai pe scurt, poți să fii sigur că un copil ștergător de parbrize are mai multă conștiință decît un om politic.
Comentarii aleatorii