mi-aduc aminte de tremurul oanei când recita
sau de plictiseli comune nouă
de franchețea ei sau tăcerea îngăduitoare
și de talibanca micuță de care eram atras
era tunsă scurt teribilistă cu ochii plictisiți
înțelegători frumoși
știe ce vrea de la un poem
dar eu nu sunt poem eu sunt un lămâi
la restaurant a sunat adriana
mi se descărca telefonul dar am răspuns
ea ar fi înțeles
mihai m-a sunat sâmbătă pe la 1.00 a.m. vroia
ceva sau se simțea singur
el a zis că e la o băută dar nu se auzea nimic
a început încurajându-mă
am pus piedica la loc
mi-a citit versuri eu l-am rugat
i-am lăudat un poem și a fost bine altul nu mi-a
plăcut și era în luceafărul
ana maria o să ajungă departe
discretă studia tot când recita
cât de mult e între mine și anii de liceu
bădie dă-mi o țigară. n-am. pălăria lui miroase a șobolan oamenii cînd nu mai au alți oameni să ronțăie încep să pută a șobolan. pleacă tîrîndu-se pe umăr o sacoșă de rafie ca un steag de armistițiu. el a încheiat-o cu viața cel puțin în viața asta.
mihnea nu mai are gură i-au mîncat-o cuvintele și un laminor de 16 țoli. în gît i-a crescut un tub prin el intră aerul mihnea împinge o dacie roșie aerul îi umflă plămînii ca niște pneuri. ori ca un submersibil. în interior unii au rafturi cu de toate alții sunt niște camere în care cu greu poți respira.
Scurtă incursiune în universul cozanian al creației poetice
Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi place să scriu. Și pentru că îmi place să scriu, paradoxal, m-am întrebat foarte rar de ce scriu, când mai degrabă m-aș putea călugări ca Abelard, biciui ca Pascal sau fugi în lume cu bărbatul visurilor mele, care ar putea fi – de ce nu?- Gigi Becali, în căutarea oii fantastice.
Azi, duminică, am auzit pe cineva în hala de la Piață spunând altcuiva ”că un anume domn locuiește pe la Podul ”Paloșanu”. M-am gândit în drum spre casă la modul cum supravețuiesc unele nume chiar și la ani buni după ce oamenii care le-au purtat sunt oale și ulcele. Podul ăsta, din câte a aflat și Wili din familie, a fost construit pe la sfârșitul secolului trecut de către bunicul patern. Moșu’ era, din câte am înțeles, un mare pișicher. A observat că de fiecare dată când veneau spre târg, țăranii din Gherăiești, Hemeiuși, Gârleni, Racova, Buhuși, șamd, aveau probleme cu părâul acesta micuț, dar care se trezea să se umfle când le era târgoveților lumea mai dragă. Și atunci, ce s-a gândit bătrânul?
Şi ce mai fac? Nu am fraţi ori surori de lapte să mă întrebe. Dorm de boala singurătăţii. Dorm singură în patul meu ca un coşciug provizoriu fiindcă are tăblie de lemn bej- caramel. Dar nu e dulce deloc şi în visele mele unii tot mai cântă hora pisilica fiindc-a murit pisica. Nu mă vizitează nimeni la ceai să îi ofer dulceaţă de nuci verzi în farfurioara de sticlă pentru dulceaţă, nimeni la cină să îi aşez tacâmurile elegant pe suportul special din serviciul de masă.
Comentarii aleatorii