evident vom rămâne obosiți, ca după o peregrinare îndelungată. fiecare urmă lăsată pe asfalt este o asimptotă a durerii. aici ne oprim. niciun pas mai mult. suntem condamnați la o subviață maladivă, atingem limita de jos a viului. forma mea detestă forma ta, sau invers. nici nu mai contează.
nu suport vara asta verde-gălbui, colecistică și grețoasă. îmi voi prelungi voința, atât cât se mai poate, până forma asta se va sfârși. nu mai pot ascunde nimic, mi-am prins rădăcinile în sinceritate și trag seva zilnic, la ore fixe. e o altă adicție, îmi spui. eu confirm și mai iau o doză, sub ochii tăi, să te privesc amplu, ca după o sinucidere. eu sunt un bolnav liber, adaugi nonșalant. oho, ce triumf, dragul meu, te-ar invidia camarazii de umbre. nu mă asculți.
dimineața îmi place să beau cafeaua foarte fierbinte și dulce. să-mi ard limba. asta ca să-mi aduc aminte de tine. ori ca să nu mai simt alte arome. ori cum spunea ioana să mă doară pentru că atunci când ne doare spunem cuvinte frumoase. memorabile chiar.
21.59
stadionul are mîini picioare și gură în special gură cu niște dinți uriași ca un feliator de pîine. nu știu cum am ajuns acolo. tot ce știu e că m-am strecurat printr-o spărtură și am ajuns în burta lui.
mai întîi vîntul. ohoo vîntul are și el mîini picioare și gură în special mîini ele țin un șpaclu cu care îmi răzuie tencuiala de carne pînă la oase.
tîrîș tîrîș memoria îmi revine. nu sunt nici bun nici rău.
mama alungă toți copiii mamele alungă toți copiii mama tuturor mamelor alungă copiii.
întunericul vine ca somnul.
întunericul vine ca un animal pe care-l aud mișunînd prin iarbă.
întunericul vine ca o înțepătură.
întunericul vine ca un muget.
întunericul vine ca mama tuturor mamelor care alungă copiii.
„Pământ avar,
e-aşa puţin din tine-n noi
şi-aşa curând
ne ceri puţinul înapoi…”
(Vasile Bogrea)
Când dangătul clopotului din turla bisericii se aude de trei ori, mă întreb cine a murit. Am moştenit acest instinct de la buna, fie iertată. Când auzea clopotul, începea să-şi dea cu presupusul: ba c-o fi Crăciunescu „hăl bătrân” (buna, la cei optzeci şi ceva de ani, era încă tânără), ba c-o fi cineva de sub coastă, că acolo cântase ciovica, de numa-numa. La auzul ciovicii nu poţi să nu te îngrozeşti. E semn clar că anunţă moartea cuiva, la fel cum e şi cântecul „cocoşesc” al găinilor. Odată cu moartea fiecărui cunoscut, simt că moare câte puţin din mine.
Uite-așa s-a mai dus o ediție a cenaclului Virtualia. Adică a X-a. Cu bune și rele Virtualia a reușit să reziste în timp și să adune scriitori sau autori importanți. Au fost pișcoturi, țigări multe, pișcotari, unii au adormit, alții au citit. Eu, recunosc, nu prea merg la evenimente, dar Alina Manole, nume de cod Alma, m-a convins să îmi mișc fundul pînă acolo. Asta ca să-l parafrazez pe Bobadil. A fost prima ediție la care am participat deci o să va scutesc de detalii tehnice și-am să vă spun cum am văzut eu. A meritat din plin, dacă nu pentru cărți, măcar pentru oamenii pe care i-am cunoscut și i-am purtat cu mine la Roman.
Comentarii aleatorii