cu greu îmi ţineam echilibru pe gheaţa care începuse să se topească. un fel de pieliţă alunecoasă care ascundea urmele celor care au încetat să mai treacă pe-acolo. pe uliţă mirosea a fum de ciocălăi. apa îmi îmbrăţişa picioarele ca părul magdalenei.
din ogradă dispăruseră toţi merii şi prunii. poate cel mai mult m-a durut moartea părului de la poartă. în fiecare an de sfînta maria băieţii din sat aruncau cu pietre în el să cadă perele grase ca fălcuţele unui prunc. în locul lui se iţise o nişă de beton în care cineva îmi spunea că acolo va sta contorul de la electrica.
„Pământ avar,
e-aşa puţin din tine-n noi
şi-aşa curând
ne ceri puţinul înapoi…”
(Vasile Bogrea)
Când dangătul clopotului din turla bisericii se aude de trei ori, mă întreb cine a murit. Am moştenit acest instinct de la buna, fie iertată. Când auzea clopotul, începea să-şi dea cu presupusul: ba c-o fi Crăciunescu „hăl bătrân” (buna, la cei optzeci şi ceva de ani, era încă tânără), ba c-o fi cineva de sub coastă, că acolo cântase ciovica, de numa-numa. La auzul ciovicii nu poţi să nu te îngrozeşti. E semn clar că anunţă moartea cuiva, la fel cum e şi cântecul „cocoşesc” al găinilor. Odată cu moartea fiecărui cunoscut, simt că moare câte puţin din mine.
lena stă pe scara blocului ca un ghemotoc de hârtie. oamenii trec pe lângă ea ca pe lângă un ghemotoc de hârtie. strânge între picioare o păpușă.
lena. lena. așa o cheamă pe verișoara mea. lena stă pe scări cu păpușa între picioare. îi smulge părul. fir cu fir. ai ruj? de ce-ți trebuie ție ruj?
vreau să mă fac mare.
lena are opt ani. își dorește să se fi născut fără cap.
îmi scot bricheta mă așez la masa de scris. lena are opt ani.
ai să mori și tu, nu?
poți să iei de la mama ta din poșetă un ruj? vreau să fiu mare
strânge între picioare păpușa. apoi îi smulge părul. fir cu fir.
Șuierul hipnotic al apei pulverizate. Eliberată dintre stânci, o pulbere fină, rețeaua de vapori, unește marginile abisului, aidoma unei pânze de păianjen. Este locul unde se întâlnesc cele trei izvoare, spre a forma albia unui afluent mai mare. Dintr-un sâmbure încolțește și crește, răzbate urzeala, structura, culoarea, cel ce pare menit să continue, misterul călătoriei. Apa coboară, formând vortexuri în spirală, în rotire continuă, permanent spre a-și reface structura, reflectă memoria mişcării, prin proporţii de forţă, secvenţe, tipare.
Afișul este un koncept Altaiyr. Mulțumesc, Vlad Turburea!
Jurnal de interpret:
De multe ori am avut sentimentul că atonalismul a fost expresia unui suflet bulversat. Observând cu finețe aspecte ale interiorului (uman) în epocă, dezechilibrul e predominant în căutarea culorii de dincolo de culoare (Picassso, Soutine, Modigliani ), în căutarea zilei de dincolo de zi, într-o prelungire până la extrem, din curiozitate sau chiar din necesitatea din care valorile își rup carnea și timpul să lase o urmă în istorie, dincolo de interesul mărunt, egoist.
Comentarii aleatorii