Am observat cum ne îndepărtăm în mod constant de dușmani. Și cu toate acestea ei se pare că sînt oamenii care în mod incontrolabil au cele mai multe șanse să ne spună adevărul. Sau cel puțin adevărul despre defectele noastre. Ar trebui să păstrăm tot timpul unul lîngă noi. Dușmanii onești sînt foarte rari.
cel mai mult mă enervează că nu pot să-mi aduc aminte care a fost primul gînd mai important.
*
în clasa întîi am fost eroul satului. l-am prins pe barabulă furînd cărți de la căminul cultural. mi-au spus atunci că sunt un adevărat fiu de tovarăș mi-au dat o carte de colorat. o țin minte și-acu tan-gram pe prima pagină avea un cocoș pe care trebuia să-l colorez în ziua aia tata s-a îmbătat și a dormit în lăptărie. eu aveam buzele mov de la dude.
bunică-mea învîrte fusul cu repeziciune. la picioare puțin mai încolo pămîntul făcut ghem. pămîntul se deșiră ușor o pisică îl ține între labe. bunică-mea nu are ochi nici inimă nici oase. ca să n-o doară nimic. și alți copii rîvnesc la ea dar n-o împart cu nimeni. o mănînc pe ascuns.
*
lumînările pîlpîiau ca niște ochi care se închid și se deschid. o tăcere ca-ntr-o sală de nașteri părăsită. adică poți să-ți imaginezi vocile așa cum îți poți imagina nașterile. stătea trupeșă cu rozariul înfășurat pe mîini. rozariul pe care îl furasem din catedrala sfîntul ștefan din viena. cînd s-a pornit cortegiul viscolul m-a izbit în piept și pieptul s-a deschis ca o poartă trîntită de vînt. a intrat și-a început să scormonească prin mine ca un medic în căutarea unui organ bolnav.
odată… e o veșnicie de atunci, nimic nu era întreg fără litera desprinsă din zidul alb, nimic nu era întreg fără acel gând ce-mi lega boabele de timp în suiș…
iar gândul acela venea dinspre tine, ca un mir ușurător de poveri…
zidul alb era zidul la care mă rugam atunci când pierdeam cântecul, acea lumină morganatică ce venea
dintr-un alt timp, un timp fără gheare sub tâmple…
acum zidul la care mă rog are tristețea lui…
păsări grele de amintiri mi se cuibăresc în inimă, visul meu a adormit în bătrinețea lui virgină, nu-mi mai duce îmbrățișarea de mână, nu mai simt marginea zării sub tălpi...
zâmbetul tău nu mai împrimăvărează de ziuă
„ un lucru face atât cat îl prețuiești” așa-mi spuneai, iar într-o dimineată, un gând a luminat visul pernei:
Comentarii aleatorii