copilul s-a răsucit în pântec până i s-a înfășurat cordonul ombilical în jurul gâtului.
așa ni s-au înfășurat nopțile. știam că orașul acela nu primește cianotici. curioasă senzația că nu te primește nimeni. ca atunci când mama face tot posibilul să te dea afară din pântec și împinge de tine cu ultimile puteri. și străzile oho da și străzile pline de sicrie cu interfon nu orice mort vrea să fie trezit la orele alea din noapte.
quenotte îmi spuneai mi-e foame. quenotte îmi spuneai vreau să te simt în mine. după o vreme mâinile au început să miroasă a frida. oamenii ieșeau pe rând clătinându-se. apoi n-a mai contat. ți-am pipăit buricul apoi coapsele. apoi te-ai crispat. mâinile miroseau a apă sărată.
cel mai frumos lucru e:
când mâncăm împreună iar eu îți aduc o cană cu apă
Se spunea că, pe când eram copii, erau timpurile cele bune, timpurile măreţe. Şi chiar erau, atunci când venea pe la noi Irina, verişoară, mai aproape de vârstă, dar mătuşă, după gradul de rudenie. Irina era cu cinci ani mai mare ca mine şi când venea la Iaşi, începeau timpurile mele cele mai grozave.
Cerul vînăt înghețase. Căscă o vreme gura Milică se gîndi că cerul ăsta seamănă cu bărbatu lu tanti Sîia. Tot așa era vînăt pe catafalc și cînd l-au suit în basculantă să-l ducă la cimitir se holba înghețat la babele care-l boceau de formă.
De după nori se rostogolea fără zgomot un bulgăre roșu. Milică își aduse aminte de bolovanii pe care îi aruncau duminica în geamurile de la căminul cultural cînd în loc să dea nea Ciobanu filme chinezești era concert de varietăți și muzică populară.
Se urni cu greu.
Două scînduri îndoite la capăt pe mijloc două curele din piele tare de porc prin care își băga ghetele. De două zile împielițatul mergea ca un împărat la derdeluș cu schiurile pe care i le făcuse tovarășul inginer.
O întâlnire recentă, pe stradă, peste ani. Ne-am recunoscut. Cei ce au fost prin Piaţa Universităţii, atunci, parcă în altă viaţă, se pare că se recunosc instantaneu. Ea, profesoară de istorie. Ieşită de pe băncile facultăţii în ’89.
La o cafea am stat, un timp, tăcuţi.
Avea o privire stinsă. Ba nu, concentrată înspre niciunde.
Ați dormit bine?
Ar fi minunat să te trezești dimineața și să constați că ai scăpat de complexul ratării.
Dar cum asta nu se întîmplă ratezi tot de cum deschizi ochii. Ratezi pînă și deschiderea ochilor care nu e o deschidere cum ar trebui să fie e mai mult o holbare în gol.
Aceeași ploaie torențială îmi găurește țeasta ca o iubită pisăloagă. Lîngă balcon o cupolă gri și un burlan. O stare nedefinită de rău.
Cînd iese din uter orice prunc ar trebui să-și pună o dorință. Ca de exemplu să ajungă mai înalt decît tribunalul bucurești. Mai înalt nu înseamnă mai hidos înseamnă doar că ajungi oriunde dacă faci un pas.
Comentarii aleatorii