Azi, duminică, am auzit pe cineva în hala de la Piață spunând altcuiva ”că un anume domn locuiește pe la Podul ”Paloșanu”. M-am gândit în drum spre casă la modul cum supravețuiesc unele nume chiar și la ani buni după ce oamenii care le-au purtat sunt oale și ulcele. Podul ăsta, din câte a aflat și Wili din familie, a fost construit pe la sfârșitul secolului trecut de către bunicul patern. Moșu’ era, din câte am înțeles, un mare pișicher. A observat că de fiecare dată când veneau spre târg, țăranii din Gherăiești, Hemeiuși, Gârleni, Racova, Buhuși, șamd, aveau probleme cu părâul acesta micuț, dar care se trezea să se umfle când le era târgoveților lumea mai dragă. Și atunci, ce s-a gândit bătrânul?
teoria cioturilor
nu știu de ce numai noaptea devenim conștienți de noi înșine ca și cum în timpul zilei ne e frică de noi. adevărul e că nu suntem decât niște cioturi.
în timpul zilei suntem cioturi de mâini și picioare pe rămășițe de oameni. te-ai întrebat vreodată cum fac dragoste oamenii amputați?
oamenilor amputați le place la nebunie să facă sex dimineața. atunci își schimbă unul altuia bandajele ei spun că se dezbracă. își mângâie necrozele și escarele apoi ejaculează. ejaculează neputința furnicăturilor în călcâie neputința apropierii neputința de a ține în mână o cană cu apă.
m-ai întrebat de ce ea, deși te iubește, e cu el (un complement de circumstanță în relația voastră). pentru că e poetă ... incredibil, dar așa e... dacă te-ar avea, ar renunța la scris. ion barbu a redevenit dan barbilian după ce s-a căsătorit, așa că... mai bine laponă enygel lângă un rigă crypto... decât să guste fericirea și să uite de scris.
dragul meu, suferința în cantități mici e un antitermic... în doze mari... un micotic...mi-e milă și de ea; am adoptat-o odată cu tine, știai?
changes
Sunt redus la cea mai simplă expresie a vieții. Respir. Ai crede că e simplu dar și pentru asta lovesc cu pumnii în piept ca într-un televizor stricat.
Cel mai important lucru pe care l-am învățat la liceul catolic a fost de la un preot profesor de latină. Ne întreba rînjind unde e raiul și iadul. Ridicam ochii spre cer dar nu ajungeam niciodată la capăt. Scormoneam pămîntul dar nu ajungeam niciodată centru.
Preotul rînjea din nou ne spunea că raiul și iadul sunt niște stări continue ca de exemplu iadul e o stare continuă de neputință.
Parcă lumea se împuținează, se face mică și se concentrează în acest punct, unde rămânem noi; suspendați în tăcerea aceasta dintre simțuri, între lucruri care nu se spun dar transpiră în gesturi, între fandări ale realului, într-o dorință greu reținută de a-mi trece degetele prin părul tău, de a apropia obrazul tău de mine ca o mamă grijulie, un gest impropriu, căci nici nu știu ce-aș face simțindu-te atât de aproape. Aș îngheța probabil. Aș lua apoi acel moment cu mine-n lume, accesându-l din nou și din nou, ca pe un drog.
Comentarii aleatorii