…doar dac-ai plâns îți poți aduce aminte!
Dalbe zăpezi se aștern pe coapsa pădurii de jad. Dinspre munți, ceața, învăluie acoperișuri, case, turla bisericii. Umbre se preling, în odaie, printre rafturi, printre cărțile lui Jules Verne, fetiș rătăcit printre volumele de specialitate. Nu este întuneric, nu încă, numai tristețe, premergătoare, nesfârșit de adâncă...
să-mi iau fetița de la grădiniță. grădinița e lîngă grădina zoologică. grădina zoologică nu mai e. într-o zi animalele au ros cuștile și au plecat cu puii în dinți. acolo a fost un crocodil. acolo a fost o mare broască țestoasă. acolo a fost o bufniță albă. printre plăcile de ciment buruieni ca firișoarele de sînge care îmi ies seara din palme.
eulalia bîzîie se crede bondar îmi povestește de marius crede că s-a îndrăgostit.
să scap un chibrit aprins în puțul de la centrală. explozia vine voluptos o femeie care îți rupe hainele de nerăbdare aș zice. să mori așa e frumos. în moarte trăiești la infinit ultima senzație. e bine. o să-mi fie cald.
Țin minte și-acu. Îmi clănțăneau dinții în întuneric o să vină dracii să te înțepe cu furca.
Astea au fost ultimile cuvinte ale lu taică-miu după care a închis ușa rînjind.
După ce s-a închis ușa s-a dus și ultima fărmîmă de lumină.
Mă dureau picioarele încercam să stau jos pămîntul mirosea a furnici și a lapte bătut.
Și-n noaptea aia dracii au făcut ce-au vrut. Dacă m-ar fi întrebat apoi cineva i-aș fi zis că da există draci fără
să ți-o zică popa din amvon.
Am dormit pe un raft de sîrmă lîngă niște mere pădurețe. Spre dimineață mă chircisem mă zbîrcisem ca ele.
Mai țin minte că aveam camere înalte foarte înalte. De crăciun probabil aveam cel mai mare brad din sat.
Există în mine o așteptare, ca o punte între două clipe,
cea a primei întâlniri cu Adevărul și cea a locuirii Lui pentru totdeauna.
O așteptare consolidându-se în liniște, devenind punte de piatră
pe deasupra apelor timpului, ce nu contenesc în zbaterea lor.
Uneori, când apele devin calme și oferă chipuri ale adâncului, te zăresc…
Privindu-mă în ochi. Ființă atât de plină de tăcerea mea pentru tine,
încât nu poți fi decât ecoul acelor cuvinte ce-și caută, în Iubire,
desăvârșirea…
***
Viitorul trăiește în mine ca o ființă ce se dorește pururi copil.
Pentru el, sufletul învață acum cântecul tăcerilor împreună,
duiosul cântec de leagăn al Dragostei ce ține suspendată,
deasupra unui singur pat de pământ, o boltă cu stele.
Comentarii aleatorii