Am revăzut ieri ceea ce a mai rămas din casele de pe strada copilăriei mele. Părăsite, rând pe rând, generaţie după generaţie, de cei care le dăduseră viaţă şi sens, oamenii plecând spre civilizaţie şi confort. Copacii scheletici, întorşi spre cer cu crengile cerşind un strop de lumină sau de speranţă freatică; zidurile căzute la pământ gemând de dorul clipelor destrămate ale atâtor familii, fir ariadnic uitat într-un labirint în ruină; gardurile dărăpănate, în spatele cărora altădată înfloreau liliacul aspru ca piatra vânătă unduind sub pocalul cerului sau Mâna Maicii Domnului cu florile ei galbene ca untul tăvălit într-o tigaie încinsă şi cu mijlocul florii portocaliu-roşiatic ca luna despletită la primul pătrar.
Alegem mereu între ispite - înger sau demon. Adevăratele opțiuni sunt ireversibile. Poarta te întreabă pentru ultima oară, iar primul pas de dincolo de opțiune nu mai poate fi luat înapoi.
A ales oarecând și AdamEva, crezând că a ales bine. S-au ascuns, apoi, în umbră. A ales și Fecioara, crezând că a ales bine. A avut oare, azi, omenirea a doua șansă?
Pentru că de data aceasta alegerea s-a făcut întru smerenie, "s-a făcut și începutul" îndreptării. "Iată roaba", sclava, își lasă soarta în mâinile altuia; prin ea, omenirea alege din nou, azi, acolo, sub umbra Lui.
Odată zeii își alegeau fecioare spre sacrificiu. Mureau, împăcând. Azi, Cel Unul a ales-o pe ea, Preacurata. Tot spre sacrificiu, trăind.
Departe, departe, albastru jos, albastru sus, imagini de vis; câte o bucată de țărm abruptă și maro, alta lina și verde. Nemurire.
Dor de maica mea, un dor nebun, nebun. A fost al doilea mare dor . Aveam douăzeci de ani și scriam :
"ești atât de departe iubită mamă
că aici fără tine nimic nu-i frumos;
sunt liber să zbor pretutindeni sub soare,
dar mie mi-e dor de o dare de seamă
și aș vrea să transform uriașul Toros
in brațele tale și-al tău suflet mare."
Coboram în camera mea, frânt de muncă ( camera 21, urâtă , mică și friguroasă ), mă puneam în pat, stăteam acoperit cu patura doar 15-20 de minute cât să nu mă ia somnul, apoi scriam. Gânduri cu rime (nu știu de ce), cele mai multe, atunci le-am așternut.
macelăria
când vin camioanele noi trebuie să descărcăm hălcile de carne. iau sacul în spate simt carnea lipicioasă pe șira spinării. nici acum nu-mi dau seama cine e de vânzare hălcile de carne tranșate stângaci ori carnea de pe oasele noastre.
uneori faianța are pete de sânge. măcelaria are nume de florărie. petele de sânge se șterg cu multă spumă. mi-e frică doar să nu intre ioana. mi-ar spune că sunt autentic eu aș face din petele de sânge un buchet de flori.
dimineața femeile spală carnea cu apă și clor apoi o așază în galantare. apoi ne așază în galantare. femeile au trupurile butucănoase. poți să te ascunzi în scorburile lor dacă te prinde noaptea pe drum. ele nu suportă rochițele cu volănașe. rochițele cu volănașe nu gândesc.
clopotul bătea întotdeauna la ore fixe
la ore când se întâmpla ceva important tătaia spunea că e ceasul lui dumnezeu
e bine să ai un ceas de ăsta așa nu uiți pe nimeni
la ora doișpe bătea un singur clopot lumea se oprea din treburi
și pironea ochii spre cer eu mă gândeam că dumnezeu ăsta tre’ să fie un tip
destul de mare ca să-i privească pe toți în ochi
ma cățăram pe gard știam că vine autobuzul îl vedeam icnind ca un balaur
în pântecul lui oamenii stăteau cuminți pe scaun îl vedeam pe tata el mă vedea și-mi făcea cu mâna balaurul umplea drumul de praf se oprea taman în centru cu mare pufnet
Comentarii aleatorii