Îmi bate inima … îmi bate mai tare ca ieri … ieri parcă nu trăiam ca azi, azi e mai intens. Azi și lumina e mai grea, apa mi se pare plină de culori, alb, negru, roz … roz negru alb … Amin!

Cu un „Amin!” pronunțat îmi pecetluiai buzele ... tăceam și asta mă durea mai mult ca ieri. Tremuram. Gândurile-mi tremurau, privirea-mi tremura, duhul îmi tremura și el … te iubeam, omule! Te iubeam când îmi explicai că marea e ca un acoperiș de ciocolată amăruie, ciocolată în poezie și în viață, ciocolată pe care o puteam savura doar amândoi, ciocolata noastră, a noastră și doar a noastră, nu a mea și a ta, ci a noastră!
Te iubeam nebunule cu o dragoste fără ecou și era așa de grea … nu mai puteam să înot , mă apăsa, mă încovoia, mă jena …
Plin de platitudine și vulgaritate ziceai „Ridica-te!” vocea ta metalică suna așa de decisiv, deși îmi vorbeai în șoapte. „Mă doare! Tu nu vezi că mă doare?!” și stăteam pe scaun ca moartă, vii rămăseseră în mine doar lacrimile care nu se mai opreau - foc fără ardere, oameni fără buze ce se substituie divinului hotărând moartea.

Eu-tu, Moira și Baal, două făpturi neterminate, niște jumătăți de oameni, o cumpănă în etern echilibru modelată atât de simplu de o matematică topită de căldura unui om cu prăbușiri înghețate:
„ - De ce ai venit?? Tu ești cel ce face valuri?! Tu ești cel ce aduce nenorocirea peste fărâma mea de duh!”
„ – Tu ești cea care a adus nenorocirea prin neascultarea ta! Copilă cu superstiții extravagante! E vremea sa-ți îndrepți mintea, căci altfel nu vei primi dezlegare la mormânt! Nu te poți închina și mie și Lui! Hai să vedem unde se ascunde adevărul! Hai să aducem o jertfă! Trebuie să-l lași în urmă! Trebuie să te desprinzi, o să fi un înger cu aripi scurte și eu voi fi Progresul tău, dar înainte trebuie … trebuie căci așa zic eu, întotdeauna e cum zic eu …”

***

„Oh, iartă-mă Doamne!
Oh, Doamne nu mă pedepsi
că am sustras din a Ta sublimă onoare
o bucățică doar,
nu o bucată mare!

Dă-mi Tu, Doamne,
o rază de lumină
să mă apăr de-a lui privirea prea senină!

De-ar fi departe să mă ducă
Tu să nu mă lași!
Nu vreau a mea privire ne-necată-n apă
Să se-albăstrească,
Fă ca inima-mi să se ferească
De demonii cu ochi albaștrii
Ce-au ucis cei patru aștri,
Fă-mi, oh, Doamne o cușcă de cristale pale
Unde să m-ascund
De demonii cu ochii de metale …”