azi mergeam pe stradă și toamna se foia în jurul meu precum cercul de ploaie în jurul lunii. odată am văzut un cerc mare mare cât casa, dar mi-am zis că e cu siguranță mult mai mare, poate mai mare chiar decât orașul acesta din care scriu, mai mare decât pot cuprinde cu brațele lungi și subțiri ale gândului meu către tine...
țeasta lovește parchetul un sunet ca de fereastră spartă realizezi în timp ce totul se-nvîrte că mai aproape de tine ca acum de pămînt nu vei fi niciodată.
pe undeva o fisură gîndurile ies ca într-un schimb de prizonieri.
mîinile se întind în întuneric apoi se întorc obosite după atîtea spații goale.
și totul se rezumă la acel nenorocit meci de handbal despre care vei scrie mîine.
adormi visezi că în londra a nins și aeroportul s-a închis.
creierul tău e o fotografie de grup în care tu și prietenii tăi care se văd cam neclar zîmbiți cu armele la vedere.
hai să vorbim.
despre ce.
despre abandon.
despre lucrurile care ne încrețesc pielea de plăcere.
Mă trezesc între două bombardamente. Poate nu chiar atît de reale ca o Katiușă sfîrîind pe acoperișuri, dar fiecare om ascunde o sfîșiere. Are grijă de ea ca de un prunc, o alăptează pînă cînd devine o adolescentă cu fustă mini. Nu știu ce-am vrut să spun, nu e nimic nou.
Motto: „Dumnezeu ne pune în suflet fiecăruia, câte o întrebare. Nu știu să răspund decât celei care mi se pune mie.”
Petru Dumitriu
Nici un cuvânt al meu nu este întâmplător. Cu diferența că, față de societatea ce preferă intimitatea când are de dat socoteală, răspunsul meu este public. Îmi scriu cărțile cu responsabilitate și curaj. Nu mai am nimic de pierdut, chiar viața mea face parte dintr-un plan de reeducare a omenirii.
Căpitanul m-a pus azi să frec puntea trei ore. Doar pe mine. Asta pentru că aseară, după ce ne-am afumat niţel, am început să discutăm în contradictoriu: el mi se lăuda că după cursa asta, în cele nouă luni de pauză, va face tot posibilul să-şi structureze poemele şi să le publice în două, trei cărţi.
Comentarii aleatorii