Scrisul meu nu are o formă anume, nici sens, având în vedere că locuiesc într-o pâlnie gigantică la un etaj superior; sunt singurul om, pe plaja de tablă, cu multă rugină, iar mâinile, la fel şi picioarele, sunt prinse în lanţuri, legate cu sârmă oţelită; ca un om singur ce sunt, îmi place să observ, mai ales că sunt legat, nici nu ţin minte să fi fost altcumva vreodatâ. E cald, tabla arde, bucăţile de rugină la fel. E cald, aerul e sărat, adierea vântului e aridă. Mă decojesc ca un ou, coaja se crapă, bucată cu bucată, fisuri adânci, fante negre pe cutia craniană; Din corpul meu de metal, se desprind plăci de diferite mărimi, ruginite, care cad cu sunet grav, uneori ascuţit.
Mă plimb luându-mi rămas bun de la străzile orașului, aud lătratul lor nostalgic, mă duc spre port la o ultimă întâlnire ... marea e un imens ring de dans pentru iubiri scufundate la mică adâncime, fumul caselor înalță pânze negre ca niște corăbii pline cu morți, le aud cum vorbesc despre cei care mâine vor pescui din burta morții, o femeie fără nume ...
Un stres nu vine niciodată singur. Așa s-a întîmplat pe 25 noiembrie 2008, cînd a avut loc balul bobocilor. Sigur că n-am vrut să mă implic, dar pînă la urmă am ajuns sa fac scenarii de scenete și pictări de planșe. Că-s mai tolomacă și m-au dus de nas. În adminsitrativ nu m-aș fi implicat nici bătută „vrei 5 bilete pe 5 invitații?” ok, let me just take this gun...
ce rost are să mai scriu poeme?
într-o zi ne vom simți mai singuri tocmai pentru că le-am scris
mă-ntreb dacă nu am deschis din greșeală o carte când paginile ei aveau febră,
înghesuind cocorii până vor fi o frunză galbenă
mi se face frig
un frig de castan
probabil mi-e foarte dor de tine
într-o altă zi am aflat că port numele unui bărbat, catalina fiind prietenul lui ovidiu rămas la roma
am văzut că o insulă și un ciclon poartă numele meu și am râs
la început n-a fost ciclonul ci trecerea unei rochii lungi.
o falie roșie
șuvițe de iederă neagră
secunde anacruzice
în mijlocul oceanului, o femeie frumoasă rotindu-și brațele deasupra apelor
ochiul de jad țintind țărmul
nici un hurricane să nu treacă deasupra
Afișul este un koncept Altaiyr. Mulțumesc, Vlad Turburea!
Jurnal de interpret:
De multe ori am avut sentimentul că atonalismul a fost expresia unui suflet bulversat. Observând cu finețe aspecte ale interiorului (uman) în epocă, dezechilibrul e predominant în căutarea culorii de dincolo de culoare (Picassso, Soutine, Modigliani ), în căutarea zilei de dincolo de zi, într-o prelungire până la extrem, din curiozitate sau chiar din necesitatea din care valorile își rup carnea și timpul să lase o urmă în istorie, dincolo de interesul mărunt, egoist.
Comentarii aleatorii