mi s-ar părea aproape cinstit să vorbesc despre viețile noastre ca și cum am fi la două morți distanță de un oraș în care să locuim împreună
cafeaua cu gin fumul dens înțepăturile ochilor prin aerul irespirabil
de o săptămînă de zile mîinile tremură încerc să le strunesc ca pe ultimii cai neîmblînziți
dintr-un coral nebun închid pumnul deschid închid pumnul deschid trupul nu mă ascultă nu mă mai ascultă pînă și el vrea să mă părăsească
există lucruri mai negre decît această apă. ca de exemplu pămîntul de sub unghii și respirația puțind a alcool. ca de exemplu 3000 de oameni dormind pe un cîmp ca într-un fel de liturghie dumnezeu face băi de mulțime cu toate camerele reporterilor după el. ca de exemplu să vezi ciorapii unui președinte. să scoți cu excavatorul pruncii din pîntecul mamelor.
a patra zi nedormită. nu vreau să dorm nu vreau să dorm nu vreau să dorm. nu am ochi nu am mîini nu am picioare nu am mușchi care să obosească. s-au retras apele și m-au lăsat gol. mi se vede penisul creierul sufletul. nu mă mai doare.
nu mă mai doare.
țeasta lovește parchetul un sunet ca de fereastră spartă realizezi în timp ce totul se-nvîrte că mai aproape de tine ca acum de pămînt nu vei fi niciodată.
pe undeva o fisură gîndurile ies ca într-un schimb de prizonieri.
mîinile se întind în întuneric apoi se întorc obosite după atîtea spații goale.
și totul se rezumă la acel nenorocit meci de handbal despre care vei scrie mîine.
adormi visezi că în londra a nins și aeroportul s-a închis.
creierul tău e o fotografie de grup în care tu și prietenii tăi care se văd cam neclar zîmbiți cu armele la vedere.
hai să vorbim.
despre ce.
despre abandon.
despre lucrurile care ne încrețesc pielea de plăcere.
O întâlnire recentă, pe stradă, peste ani. Ne-am recunoscut. Cei ce au fost prin Piaţa Universităţii, atunci, parcă în altă viaţă, se pare că se recunosc instantaneu. Ea, profesoară de istorie. Ieşită de pe băncile facultăţii în ’89.
La o cafea am stat, un timp, tăcuţi.
Avea o privire stinsă. Ba nu, concentrată înspre niciunde.
nu voi desprinde lotușii. nici nu mai aștern cercuri. las așa apele îndumnezeite, până la marginea trăibilului. nu dau luptătorului decât ce este al luptătorului, înțeleptului ce e al înțeleptului. când ținem la viață, deșirăm deșertăciunile. deși...
desiș de neputință. nu întâmplător scris repetitiv. rareori fac alegerile la întâmplare. neîntâmplate încă ne sunt.
azi am ales adevărul cel din jurul frunții. mâine îl voi înălța ușor spre creștet. voi lăsa pe un munte al gândului întunericul tău. să rămână fără tine, tu să treci mai departe, fără sentimentul grandios al idolatrilor. fără expansiunea inutilă.
nu simți uneori o liniște față de simetrie? ca și cum ceva-ul acesta din mâinile tale se prelungește nedefinit prin toate spațiile asimetrice? cine vede, atinge.
Comentarii aleatorii