Scrisul vine compensator la o dimensiune “căzută”: realitatea, așa cum și-o asumă scriitorul. Zădărniciile, timpii irosiți, experiențele de viață (ipostaziate mereu ambivalent), rumegușul clipei –iată carnea din care se va alcătui textul.
Șed la masă și îngurgitez plictisit “Tropical Fruit Cocktail” iar mintea-mi plutește pe ritmul „Cafe del Mar”. Din când în când mâzgălesc ceva pe această pagină și textura literelor sângeră a metafore răsuflate. Important nu e actul scrierii, nici măcar bucățelele tăiate geometric ale compotului tropical; importantă nu e duminica aceasta ejaculată la un capăt de săptămână, nici măcar vocile dinlăuntru pe care se mulează realitatea (desigur, a mea). Nu. Important, de o importanță irepresibilă este
Uite-așa s-a mai dus o ediție a cenaclului Virtualia. Adică a X-a. Cu bune și rele Virtualia a reușit să reziste în timp și să adune scriitori sau autori importanți. Au fost pișcoturi, țigări multe, pișcotari, unii au adormit, alții au citit. Eu, recunosc, nu prea merg la evenimente, dar Alina Manole, nume de cod Alma, m-a convins să îmi mișc fundul pînă acolo. Asta ca să-l parafrazez pe Bobadil. A fost prima ediție la care am participat deci o să va scutesc de detalii tehnice și-am să vă spun cum am văzut eu. A meritat din plin, dacă nu pentru cărți, măcar pentru oamenii pe care i-am cunoscut și i-am purtat cu mine la Roman.
Plouă continuu. Cârduri de ciori trec leneșe deasupra blocului. Pereții se decojesc încet. Pe la colțuri se văd urme de igrasie. Frig și umezeală, mucegai prin debarale și plăci de faianță lipsă. Bucătăria arată ca un buncăr, iar camera tatei ca un salon de spital. Din fundul apartamentului se aude un tușit lugubru. Ieri a început să scuipe sânge, doctorii au spus că în ritmul ăsta într-o zi își va voma o bucată de plămân, dar el tot nu vrea să-și ia pastilele. El vrea eutanasiat. Eu vreau să ajung acolo unde oamenii zâmbesc fără să fie numiți nebuni. Să cânt pe stradă fără ca nimeni să se uite după sticla de Jack. Grotescul e la el acasă, gheața din frigider a alunecat în camera de zi. Wc-ul s-a stricat, pe jos e inundație.
Am folosit până acum verbul “a pierde” în toate limbile de circulație internațională. Numai adolescenții i-au înțeles dimensiunea. E clar că în tot acest timp petrecut aici m-am adresat unor copii. Dacă cineva mi-ar spune că nu e prea târziu să mai încerc o dată, l-aș privi flegmatic: pentru mine e și prea devreme – și prea târziu. Eu am ucis timpul. Se apropie ziua în care voi da socoteală, voi povesti cum am folosit secolele și voi accepta, cu umilință și curaj, decizia Tatălui meu.
Cerul vînăt înghețase. Căscă o vreme gura Milică se gîndi că cerul ăsta seamănă cu bărbatu lu tanti Sîia. Tot așa era vînăt pe catafalc și cînd l-au suit în basculantă să-l ducă la cimitir se holba înghețat la babele care-l boceau de formă.
De după nori se rostogolea fără zgomot un bulgăre roșu. Milică își aduse aminte de bolovanii pe care îi aruncau duminica în geamurile de la căminul cultural cînd în loc să dea nea Ciobanu filme chinezești era concert de varietăți și muzică populară.
Se urni cu greu.
Două scînduri îndoite la capăt pe mijloc două curele din piele tare de porc prin care își băga ghetele. De două zile împielițatul mergea ca un împărat la derdeluș cu schiurile pe care i le făcuse tovarășul inginer.
Comentarii aleatorii