Țin un canibal închis într-o cușcă. Dincolo de ea vin, Red Bull, fructe confiate, cocteiluri exotice cu umbreluțele aferente & picoțite amabile, fata de la garderobă, dansatoarea la bară și lângă el, pe un servețel parfumat, cheia eliberatoare. Dar el visează că mă va consuma într-o zi, cu sau fără ingrediente. Tocmai aflu că trăiește în junglă, departe de locul unde plutesc eu, undeva la mare adâncime.
Aici s-a scufundat Titanicul. Pot vedea cum actrița dansează cu fochistul încă plin de cărbune, rechinul din lumea finanțelor privește cu ochi goi rechinii în ochi..
Plutesc încă în apa această tăcută care mă cheamă să-i dorm în adâncuri uitând glasul care trântește uși, sparge tablouri... Plămânii dor, lipsa de aer e ca un cuțit. Urc, străbat undele sub ochii rotunzi și reci ai peștilor, ("mulțumesc, domnule scafandru, pentru gura de oxigen"), țâșnesc spre punctul acela de lumină.. și aerul, în sfârșit!
Uneori trebuie să calculezi fiecare ridicare a sternului, să reînveți să respiri.

Ultimele știri: în curând voi dormi într-o cameră rece, pe-o saltea second hand. În anumite zile voi fi atentă, foarte atentă să prind întâia ninsoare, fericită că o să fac cumpărături modeste pentru mine și câțiva prieteni. Voi avea un brad mic, mic, cât pentru o cameră 3/4 cu televizor pus direct pe parchet, voi asculta colinde și va fi prima oară Crăciunul.
Din ziarele de luna trecută: sunt într-un fel de poveste asemănătoare cu un film alb/negru în care pianistul accentuează cu note dramatice țipătul disperării. Nu, nu știi nimic despre mine. Deja m-am desprins de pânza albă care seamănă atât de bine cu cearșaful pus pe fața încremenită în uimire a victimei. Cum spuneam, m-am desprins și privesc, unic spectator în sala goală, ultimele rânjete ale personajului negativ, zbaterea, furia finalului neprevazut. Dar va fi happy end.
Zâmbesc, îmi trag mănușile până la cot... Mă îndrept spre ieșire.

Acum: Ioana râde, cade pe spate, cu adidași-n aer. Dana lesbiana, cea care ne iubește fără speranță, o pleșneste peste pulpe. Auzim bataia în ușă. Încremenim. "Poate e el. Al naibii să fiu de nu-l fac omletă!" (Dana, femeia jumătate bărbat).
Nu este el, nu știe locul acesta pe care n-am să-l părăsesc niciodată, unde am o saltea second hand pusă direct pe parchet și pot să fac iar figura aceea de la ora de sport: stau pe spate, cu ochii-n tavan, îmi înclin capul pe umărul stâng, (de ce zâmbesc mereu înainte de zvâcnet?), mă-nalț, amețitoare senzația de zbor!
O clipă luuuungă sunt la verticală... apoi caaaad arcuit, cu picioarele întinse perfect (nu, nu ai fost acolo să mă prinzi) dar figura îmi iese întotdeauna.
Stăm direct pe covor, mâncăm pizza și bem Coca-Cola. Ne privim râzând, noi, nebunele grupei A de acum câțiva ani care purtăm după noi o adolescență veselă și mirată puțin de întâlnirea cu devoratorii de suflete, povestindu-ne despre canibalii de ieri și de azi, unii îmbătați de sânge, mușcând înfometați din pulpe, sâni, coapse, gură, căutând înebuniți inima. Alții, stilați ca Hannibal Lector, consumând bucățile tăiate elegant, (furculiță si cuțit de argint, mănuși impecabil de albe, muzică clasică), aparent absenți, de fapt savurând până la ultimul detaliu satisfacția de a fi tăiat din tine, asta în timp ce stai la masă cu ei și zâmbesti, conversezi...(întinzi fire subțiri, nevăzute, scormonind aerul, cerul, toată istoria lumii pentru a găsi energia să te refaci, să pui la loc bucățile lipsă consumate atât de elegant încât urăști într-un mod foarte ciudat).
Stăm direct pe covor, ascultăm ultimul hit, dau sonorul la maxim.. Dincolo de perete se aud cei doi, un el și o ea care vin câteodată alături. Se hrănesc unul din altul, sălbatici. Fetele râd.
Privesc pe geam, începe prima ninsoare a anului aceasta, străzile vor fi albe-n curând.
Voi ieși afară, (am uitat să-mi vizitez copacii). Dacă tu vei fi în parcul acela, întâmplător, poți să stai liniștit pe banca aceea pustie acum, nu am să spun "știi, aceasta e banca mea!" (Nu, eu nu sunt canibal, nu am să tai bucăți din sufletul tău.)
De fapt, caut un agent de asigurări pentru accidente de suflet.