Să te trezești brusc în România, să-ți analizezi autoritar tendința de înregimentare. Să te întrebi aspru ce cauți aici, pe ce lume trăiești, să nu te poți identifica firesc ori de-a dreptul lamentabil cu reperele zonei. Acum ești în România, ai anii potriviți pentru a-ți da seama că vorbești limba lor, a locuitorilor ce trec în grabă pe lângă tine, în ideea că vor găsi pâine și circ la preț moderat. Ani mulți ți-au trebuit pentru o astfel de periculoasă luciditate. Spun periculoasă deoarece reacțiile tale, comportamentul și limbajul au devenit inexplicabile și pentru tine, producătorul, directorul lor executiv. Ce vei face în țara asta săracă și plină de probleme sociale?
Se spunea că, pe când eram copii, erau timpurile cele bune, timpurile măreţe. Şi chiar erau, atunci când venea pe la noi Irina, verişoară, mai aproape de vârstă, dar mătuşă, după gradul de rudenie. Irina era cu cinci ani mai mare ca mine şi când venea la Iaşi, începeau timpurile mele cele mai grozave.
dimineața se ducea în gară număra oamenii din vagoane. în zilele acelea nu mînca. el își spunea că oamenii îi sînt de-ajuns. chiar își propunea ca din momentul acela să trăiască numai cu oameni.
femeia lui n-avea nume. de mică părinților le-a fost frică să-i pună un nume de teamă să n-o dorească toți bărbații. doar cînd era obosit îi dădea nume ca să poată visa.
el a iubit atît de mult încît ceilalți îi spuneau omul ca patru inimi. seara cînd se întorcea de lucru voma în plină stradă. voma sînge chipuri păsări și tot ce mai strînsese în el peste zi.
bunică-mea învîrte fusul cu repeziciune. la picioare puțin mai încolo pămîntul făcut ghem. pămîntul se deșiră ușor o pisică îl ține între labe. bunică-mea nu are ochi nici inimă nici oase. ca să n-o doară nimic. și alți copii rîvnesc la ea dar n-o împart cu nimeni. o mănînc pe ascuns.
*
lumînările pîlpîiau ca niște ochi care se închid și se deschid. o tăcere ca-ntr-o sală de nașteri părăsită. adică poți să-ți imaginezi vocile așa cum îți poți imagina nașterile. stătea trupeșă cu rozariul înfășurat pe mîini. rozariul pe care îl furasem din catedrala sfîntul ștefan din viena. cînd s-a pornit cortegiul viscolul m-a izbit în piept și pieptul s-a deschis ca o poartă trîntită de vînt. a intrat și-a început să scormonească prin mine ca un medic în căutarea unui organ bolnav.
Am observat cum ne îndepărtăm în mod constant de dușmani. Și cu toate acestea ei se pare că sînt oamenii care în mod incontrolabil au cele mai multe șanse să ne spună adevărul. Sau cel puțin adevărul despre defectele noastre. Ar trebui să păstrăm tot timpul unul lîngă noi. Dușmanii onești sînt foarte rari.
Comentarii aleatorii