mihai e clăpăug. toți râd l-au poreclit mihai viteazul. urechile lui îi acoperă capul ca o bundiță. mă întreb dacă nu și-a dorit vreodată să fie dumbo și să-și ia zborul. cântă în centru la acordeon. uneori falsează o ia de la capăt. uneori își șterge ochelarii. uneori oamenii îi lasă bani în carcasa acordeonului. uneori alți oamenii îi fură banii atunci se bâlbâie de ciudă. strânge acordeonul de parcă i-ar sugruma. rânjește. și urechile lui clăpăuge rânjesc. în creier uneori răzbunarea e atât de hrănitoare încât nu-ți mai trebuie mâncare două trei zile.
Ar trebui să fac ordine în acest haos din cameră, de pe masă. Haosul care s-a revărsat deja dincolo de ușă, pe hol. Ca un fel de lene generalizată amestecată cu amînare și neîncredere. Haosul, ca un rînjet sarcastic al entropiei rîzînd înfundat undeva în cotloanele universului. Parcă spunîndu-mi „ai văzut, tot eu am avut dreptate”. Totul a început odată cu căldura. Și cu promisiunile încălcate de alții. Omul e o ființă ciudată. E ca una din acele busole vechi de aramă. Poate stricată, poate spartă sau îndoită. Dar totdeauna străduindu-se să arate ceva, un fel de direcție, de țintă.
Un șarpe subțire, verde-albăstrui, mi se strecoară printre degete. Set de inele în mișcare. Îmi apropii mâna stângă de apă, buricele degetelor se subțiază, se lungesc până spre pietrele de pe fund, dispărând odată cu retragerea valului. Biciușca subțire s-a colorat în roșu; urcă acum cu rapiditate pe antebraț, zornăind mut. Pentru un moment numai, chiar înainte ca luna să pornească în descreștere, bijuteria mea vie e apă, rece, tăioasă, pe degete, și brățară încolăcită, fierbinte, spre umăr. Limba jivinei, despicată în treizeci de linii ca firul de păr, din aur verzui, susură undeva înspre bucla nevăzută a orizontului. Pe nisip apar tăieturi adânci, urme cu rădăcini, copaci duși de mare.
dimineața orașul miroase a benzină. decît să cred că tot mirosul ăsta vine din școlile igienizate prefer să-mi imaginez că sînt primarul acestui oraș cu două artere principale una care duce spre inimă și alta care străbate tot trupul. și în fiecare dimineață organizez întîlniri cu beneficiarii de la 416 stropesc pe cîte unul cu benzină îl urc pe hotel și-i dau foc. carnea lor e bună arde o zi întreagă și fumul se înalță nesperat de mult. ăsta e felul meu de a avea grijă să nu te rătăcești. de fapt în fiecare zi ghicesc în oase în pietre în ceara de pe ochi locurile unde ai putea fi. pe o plajă avînd grijă de balenele eșuate din vis. într-un lan de lucernă făcînd poteci ascunse pentru iepuri ferindu-i în chipul acesta de pușcoacele vînătorilor.
înțelege naibii odată că demult nu mai e vorba de tine de fiecare dată cînd te simți inutilă.
că sîntem suma celor care se gîndesc la noi că sîntem suma celor care au murit pentru mineralele din oasele noastre.
dacă îngrijești un iepure șchiop și el se face bine ești important
dacă pășești cu grijă peste un melc fără să-l strivești ești important.
aș putea să-ți povestesc despre zilele în care visam că sînt un fotbalist important
că dau patru goluri pe meci. uneori mai visam că plec la muncă în spania și că într-o zi de 11 martie o să observ ceva suspect în gara din madrid și-o să previn niște explozii.
aș putea să-ți povestesc la nesfîrșit despre ce-aș fi vrut să fac cu mine despre locurile pe care-am crezut că mi se cuvin.
Comentarii aleatorii