cu greu îmi ţineam echilibru pe gheaţa care începuse să se topească. un fel de pieliţă alunecoasă care ascundea urmele celor care au încetat să mai treacă pe-acolo. pe uliţă mirosea a fum de ciocălăi. apa îmi îmbrăţişa picioarele ca părul magdalenei.
din ogradă dispăruseră toţi merii şi prunii. poate cel mai mult m-a durut moartea părului de la poartă. în fiecare an de sfînta maria băieţii din sat aruncau cu pietre în el să cadă perele grase ca fălcuţele unui prunc. în locul lui se iţise o nişă de beton în care cineva îmi spunea că acolo va sta contorul de la electrica.
moartea e o femeie frumoasă.
ca orice femeie frumoasă ea vine cînd nu mai aștepți nimic.
cînd ți-ai smuls nopți în șir părul din cap rugîndu-l pe dumnezeu să-ți dea o iubită.
pînă la urmă constați că dumnezeu ți-a făcut pe plac te cuprind remușcările retragi tot ce-ai spus despre el.
ca orice femeie frumoasă ea e dorită de mulți.
devii paranoic. îți imaginezi privirile pofticioase ale bărbaților cînd întîrzîie te gîndești la tot felul de lucruri oribile. apoi regreți.
ea e numai a ta. pentru tine ar merge și la altar. nu contează că mama și prietenii îți spun mai așteaptă vă cunoașteți de prea puțin timp.
”Eu sunt limba pietrei care gândeşte, iar gândurile ei, în mari bucăţi de aer vorbite sau în iuţi crivăţuri rostite, de vrei să auzi şi pentru tine le zic.”
...păienjeniş, putregai, pretutindeni
de ce nu-mi vorbești? întreb umbra
umbra se chircește printre vrejuri strivite de furii mii de aşchii
eideză a unor rânduieli nerostite coada dragonului s-a frânt
peste pământ durerea, neputinţa, dar mai ales teama,
platoul, asemenea unui atol, refugiu printre valuri rostogolite de stânci
rece metalul sfâşie carnea palmelor păsări furioase se năpustesc, îmi sfâşie stomacul, faţa, zdrobite de vânt pleoapele sângerează, nu pot continua, încrâncenarea furibundă a nevăzutului Shylock, încet, infinitezimale, secundele trec, las cablurile din mâini, aceasta va fi clipa în care
totul începe cu mirosul mi-ai spus și lumea s-a cățărat pe receptorii mei olfactivi.
pe oraca s-au aprins focurile. focurile au aprins zdrențele zdrențele scormonesc măruntaiele orașului caută de-ale gurii și de-ale vieții. zdrențele sunt jumătate oameni jumătate acordeon. dacă pui mîna pe ei scot sunete bizare un fel de scîrțîit ca atunci cînd apeși toate clapele deodată. zdrențele nu au mîini zdrențele au căngi căngile rîcîie țeasta pămîntului caută de-ale gurii și de-ale vieții.
orașul miroase a excremente de elefant. a venit circul. uneori miroase a carne noaptea aud cîinii cum crapă oasele sug bruma de măduvă șuieratul lor golește pămîntul de aer.
La cât de frig e, aș putea să fac poezie. N-am timp azi. Am vrut să mananc înainte să plec din casă, însă frigiderul era gol. Mi-ai lăsat doar apă. Și aia a înghețat. M-am uitat în dulap, mai erau niște cereale de pe vremea când încă mai stăteai aici și-mi desenai piese de puzzle pe masa din bucătărie. Am amestecat gheața cu cereale și am mâncat. Pe lingură era scrijelită inițiala ta. Mi-am adus aminte de dimineața când ne-am cumpărat două linguri, două furculițe și un cuțit. Pe fiecare ai scrijelit inițiala mea și apoi pe a ta. Râdeam ca proștii. Nu, râdeam ca proasta în poala ta, vedeam dincolo de linia orizontului. Dar asta era atunci, acum clădesc fortărețe din visele lăsate baltă.
Comentarii aleatorii