Cerul vînăt înghețase. Căscă o vreme gura Milică se gîndi că cerul ăsta seamănă cu bărbatu lu tanti Sîia. Tot așa era vînăt pe catafalc și cînd l-au suit în basculantă să-l ducă la cimitir se holba înghețat la babele care-l boceau de formă.
De după nori se rostogolea fără zgomot un bulgăre roșu. Milică își aduse aminte de bolovanii pe care îi aruncau duminica în geamurile de la căminul cultural cînd în loc să dea nea Ciobanu filme chinezești era concert de varietăți și muzică populară.
Se urni cu greu.
Două scînduri îndoite la capăt pe mijloc două curele din piele tare de porc prin care își băga ghetele. De două zile împielițatul mergea ca un împărat la derdeluș cu schiurile pe care i le făcuse tovarășul inginer.
lena stă pe scara blocului ca un ghemotoc de hârtie. oamenii trec pe lângă ea ca pe lângă un ghemotoc de hârtie. strânge între picioare o păpușă.
lena. lena. așa o cheamă pe verișoara mea. lena stă pe scări cu păpușa între picioare. îi smulge părul. fir cu fir. ai ruj? de ce-ți trebuie ție ruj?
vreau să mă fac mare.
lena are opt ani. își dorește să se fi născut fără cap.
îmi scot bricheta mă așez la masa de scris. lena are opt ani.
ai să mori și tu, nu?
poți să iei de la mama ta din poșetă un ruj? vreau să fiu mare
strânge între picioare păpușa. apoi îi smulge părul. fir cu fir.
fir-ai tu a dracului de vită numai atîta apă mi-aduci?
vita se retrage sfioasă dispare după ușă apare cu o cană de-un litru.
un gîlgîit scurt ochii copiilor holbați pe mărul lui adam mărul lui adam urcă coboară. urcă coboară.
limba tăticului atîrnă ca mileurile pe mobila roșie.
fir-ai tu a dracului de vită atîrnă de limba tăticului ca o poftă.
limba tăticului plescăie apoi dispare după dinții de culoarea cleiului.
vita se retrage sfioasă dispare după ușă. soarbe ce-a mai rămas pe fundul cănii.
un gîlgîit scurt dă capul pe spate ochii copiilor holbați pe mărul lui adam mărul lui adam urcă coboară. urcă coboară.
*
i-o fi rece îmi spun. și nici măcar o pernă sub cap.
Pentru că este cel mai mare și cel mai vechi din lume. Cifrele nu s-au dat încă publicității, dar rezultatele unor studii recent revelate confirmă acest fapt. Nu sunt eu omul cavernelor, dar balaurul, urâtul, nimicul, cel ce pustiește lumea de-o vreme, a ajuns și la noi la hotare.
Mi-e rău și am febră, am o mare de noapte, o mare de teamă, mă dor milioane de gânduri, mă frământă milioane de șoapte... și trebuie să fug! Să fug! De nimic, spre ceva. Nu știu cum arată, doar visele, norul de gânduri ce-a adăstat zile și nopți, zbuciumul, șoaptele... Parcă îmi amintesc toate-acestea, le-am privit ca prin apa unui timp fără spațiu, dar nu știu unde, nici exact cum, dacă s-au întâmplat sau dacă se vor întâmpla. Iată-mă, acum, coborând, spre abis!
Comentarii aleatorii