totul începe cu mirosul mi-ai spus și lumea s-a cățărat pe receptorii mei olfactivi.
pe oraca s-au aprins focurile. focurile au aprins zdrențele zdrențele scormonesc măruntaiele orașului caută de-ale gurii și de-ale vieții. zdrențele sunt jumătate oameni jumătate acordeon. dacă pui mîna pe ei scot sunete bizare un fel de scîrțîit ca atunci cînd apeși toate clapele deodată. zdrențele nu au mîini zdrențele au căngi căngile rîcîie țeasta pămîntului caută de-ale gurii și de-ale vieții.
orașul miroase a excremente de elefant. a venit circul. uneori miroase a carne noaptea aud cîinii cum crapă oasele sug bruma de măduvă șuieratul lor golește pămîntul de aer.
...eu vreau să-mi aducă păpuşă cu rochii! strigă Dalila.
...eu vreau un pian, sau un acordeon, şovăie Florian...
...eu vreau un tren? Un avion? Un tramvai?
Bunicul se luminează. El îl cunoaşte pe vatman. Tramvaiul trece prin faţa porţii noastre.
Ne plimbăm prin oraşul de marţipan. Coborâm şi urcăm. Rătăcim prin pasaje. Ajungem acasă încărcaţi de pachete. Bunica împleteşte cozonaci. E cald, ne e bine, continuăm joaca. Eu şi Dalila desenăm. Florian cântă.
Maia, cine desenează cel mai frumos? ţopăie Dalila.
Tu desenezi mai frumos Dalila, dar Lea este mai înţeleaptă.
Ce este înţeleaptă? nu se lasă Dalila.
Înţeleaptă este cine ştie cel mai bine ce trebuie făcut, zâmbeşte liniştită bunica.
”Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea
consimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia
însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă daţi
seama că - lumeşte, omeneşte vorbind - altă cale de a înfrunta cercul de fier -
care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul
dictaturii e o fantasmă: frica) - e foarte îndoielnic să găsiţi.
Veţi protesta, poate, considerind că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă
cînd pleacă un om carnea mi se strînge în jurul oaselor ca un cort de campanie.
atunci cel mai greu e să tac tot ceea ce n-am spus se cere afară imaginează-ți că forezi în marea nordului dai brusc peste o pungă de gaz și explodează totul. tot ce n-am spus țîșnește prin stern prin pelvis prin țeastă. din mine mai rămîn două vertebre tasate.
lucid.
plecările sunt niște dureri lombare care te țin două trei zile la pat.
2.30. avem toți fricile noastre zornăitoare. fricile noastre pe care le lingem ca vitele un pumn de sare.
mama se teme de viscol dacă se înzăpezește drumul nu mai ajunge taxiul în fața blocului și trebuie să meargă pe jos pînă la școală. dacă se înzăpezește drumul pînă la coastă nu mai ajunge la bunicul să-i lase șnițele de pește cu foarte puține oase.
Stau și mă uit la haosul de pe masa mea de lucru. Mi-am luat-o mare ca să am loc. Toată copilăria mi-am dorit o masă mare, ceva enorm, să pot să mă desfășor. Simțeam nevoia spațiului meu vital (ce aiurea sună) și acum e atît de încărcată, plină cu tot felul de lucruri. Interesant e faptul că lupta aceasta pentru spațiu ar fi trebuit să o duc nu spre înafară ci mai degrabă spre înăuntru. Nu sînt lucrurile cauza senzației de strîmtorare. E mai degrabă plaga aceasta a acumulării dezordonate. Dacă ar fi să văd ce s-a acumulat astăzi,... da, un cablu scurt ethernet, un cablu USB, vechea mea priză cu telecomandă, o monedă interesantă în valoare de doi dolari canadieni, o pungă de hîrtie cu conținut pe care nu îl știu exact acum, și cam atît.
Comentarii aleatorii