pe bunică-miu l-au adus de sîmbătă în oraș. apa intrase în șopron. a tot crescut pînă a ajuns la ferestre. norocul lui a fost că n-a avut animale. doar cîteva găini prăpădite și năpîrlite care scoteau ciocul din apă de parcă ar fi fost niște periscoape de submarin. și cîinele a schelălăit pînă l-a acoperit apa.
n-am putut să-ți răspund atunci. iar concluzia ta logică a fost că am pe altcineva. e mai simplu să crezi asta, nu? da draga mea, îți pare rău că ai făcut sex fără prezervativ îți pare rău că ai dat peste mine. da draga mea. te-am înșelat. cu apa asta care de trei zile nu mai vrea să iasă din mine din case din fîntîni și din gropile morților. nu mai avem unde să ne îngropăm morții. dacă sapi pămîntul te dă afară acolo doarme apa. și noi unde dracu să ne punem morții? în cer?
Pas după pas apăsat în zăpadă. Eram hotărât. Era dimineață.
Ningea nebunește. Fulgii mari se înfundau cu zgomot în omăt. Cerul astupat înnegrea zăpada cu lumina lui.
Colinele înzăpezite se întindeau de jur împrejur ca niște mari pești morți. Urcam și coboram peste pântecele lor, căutând.
În vârful uneia dintre coline m-am oprit. Am închis ochii. Am așteptat astfel până la amiază.
Primul lucru pe care l-am văzut când mi-am despicat pleoapele și am privit în sus … ai fost tu. Cădeai ca o zână împușcată, rostogolindu-te cu aripile desfăcute, prăvălindu-te, tu pasăre albă, pe umărul meu.
Prăvălindu-te peste mine, la fel de repede ca înserarea.
Am închis din nou ochii, pentru că nu era nevoie să te privesc. Îți simțeam picioarele de pasăre pătrunzându-mi în umăr.
Un stres nu vine niciodată singur. Așa s-a întîmplat pe 25 noiembrie 2008, cînd a avut loc balul bobocilor. Sigur că n-am vrut să mă implic, dar pînă la urmă am ajuns sa fac scenarii de scenete și pictări de planșe. Că-s mai tolomacă și m-au dus de nas. În adminsitrativ nu m-aș fi implicat nici bătută „vrei 5 bilete pe 5 invitații?” ok, let me just take this gun...
Îmi doresc o prezență dar întristarea este inviolabilă, aneantizantă. Nimeni nu rezistă în preajma unei permanente mânii. Gabriella s-a refugiat, înspăimântată, în altă cameră. Faptul că scriu îngrozește, ea se gândește că totul e dus, că beau prea mult, că prea multă cafea și țigări nenumărate… Nimeni nu-mi poate lua plinătatea sărăciei, suferinței, nefericirii, nedreptății, nenorocului – nimeni și nimic. Ea – cu plăpânda ei revoltă – de-ar pricepe deodată toate seismele din celulele mele, ar deveni o jertfă inutilă pe un altar al nimănui.
Sunteți tare dizgrațioși, cred că și lui Dumnezeu îi e silă deja.
Dincolo de întrebări nu există răspunsuri. Doar imaginație.
Totul începe într-o frizerie. Vezi bărbații cum își așează copiii pe scaun explică frizerului cam cît să taie din păr copiii se uită cuminți ca Isaac așteptîndu-l pe Dumnezeu să exclame Abrahame m-ai convins cît de mult mă iubești dar Dumnezeu nu vine sau cel puțin de la o vreme nu mai vorbește limba bărbaților.
Comentarii aleatorii