Șuierul hipnotic al apei pulverizate. Eliberată dintre stânci, o pulbere fină, rețeaua de vapori, unește marginile abisului, aidoma unei pânze de păianjen. Este locul unde se întâlnesc cele trei izvoare, spre a forma albia unui afluent mai mare. Dintr-un sâmbure încolțește și crește, răzbate urzeala, structura, culoarea, cel ce pare menit să continue, misterul călătoriei. Apa coboară, formând vortexuri în spirală, în rotire continuă, permanent spre a-și reface structura, reflectă memoria mişcării, prin proporţii de forţă, secvenţe, tipare.
Ceea ce tu trăiești acum este o realitate (sau o față a realității care încă nu are consistență). Dar trăiești această realitate în perspectiva unei iluzii. Iar această iluzie (dacă se dovedește a fi iluzie) mai devreme sau mai târziu se va spulbera. Totul este cum vei vedea atunci, la spulberarea iluziei (în momentul suprem când se va dovedi a fi iluzie), cum vei vedea, deci, atunci, realitatea pe care o trăiești azi.
Pentru că numai atunci vei știi cu adevărat dacă a fost sau nu iluzie. Înseamnă asta cumva că viitorul poate schimba trecutul? Îi poate revela esența; ființa?
Țin un canibal închis într-o cușcă. Dincolo de ea vin, Red Bull, fructe confiate, cocteiluri exotice cu umbreluțele aferente & picoțite amabile, fata de la garderobă, dansatoarea la bară și lângă el, pe un servețel parfumat, cheia eliberatoare. Dar el visează că mă va consuma într-o zi, cu sau fără ingrediente. Tocmai aflu că trăiește în junglă, departe de locul unde plutesc eu, undeva la mare adâncime.
Aici s-a scufundat Titanicul. Pot vedea cum actrița dansează cu fochistul încă plin de cărbune, rechinul din lumea finanțelor privește cu ochi goi rechinii în ochi..
Dincolo de întrebări nu există răspunsuri. Doar imaginație.
Totul începe într-o frizerie. Vezi bărbații cum își așează copiii pe scaun explică frizerului cam cît să taie din păr copiii se uită cuminți ca Isaac așteptîndu-l pe Dumnezeu să exclame Abrahame m-ai convins cît de mult mă iubești dar Dumnezeu nu vine sau cel puțin de la o vreme nu mai vorbește limba bărbaților.
(textul acesta am să ți-l înfășor de gît care pe o funie am să te spînzur am să te privesc
cum dai din picioare cum respiri pentru ultima dată chiar dacă am să fac pușcărie pe viață.)
mă lipesc de pereții vagonului au ceva din fierbințeala trupului tău dimineața pînă și canapeaua miroase ca pielea ta. a porumb fiert.
întunericul și-a desfăcut sternul din el a curs o pastă lipicioasă care a șters orice urmă. o vreme n-a mai existat nimic. apoi oamenii au început să-și ascută dinții de tocul ușii ca niște necrofagi așteptînd resturile după ospățul celor puternici. am început să umblu aiurea pe coridor număram neoanele aprinse neoanele sparte vedeam oamenii tolăniți pe banchete un fel de vulturi pleșuvi prea ghiftuiți să mai poată zbura la vederea dușmanului.
Comentarii aleatorii