uneori te trezești gol fără absolut nici un motiv. pur și simplu nu e nimic în tine ca și cum somnul ar fi o mașină de gunoi care ridică pe timpul nopții tot ce-ai adunat în tine.
*
stătusem în ploaie vreo 20 de minute. ăia de la ING îmi spuseseră că dezvelirea mașinii lui Alonso avea loc la ora 11. era 11 și ceva toți îl așteptau pe viceprimar. la ora 12 trebuia să mă duc la lansarea unei televiziuni digitale. de regulă mi-e greață de asemenea evenimente. dar cu greața e cam cum e cu ura.
de la o vreme lucrurile au început să meargă bine. dimineața în camera mea e cald ca într-o patiserie îmi imaginez trupul tău un fel de ștrudel cu mere numai bun de pus la pachet. mă trezesc pe furiș tu încă dormi ai gura întredeschisă. mă plimb prin casă pînă se face lumină. la ora șapte străzile se umplu de oameni. oameni confuzi oameni siguri oameni plini oameni grăbiți torente de oameni. îi văd pe toți prin aerul înghețat respirația lor se ridică în spirale cerul se aburește copiii desenează cu degetul chipuri rudimentare. uneori toți oamenii ăștia înfofoliți mi se par niște pui refrigerați ca ăia din baxul pe care-l cumpăr în fiecare vineri de la kaufland și care nu încape în nicio sacoșă.
totul începe cu mirosul mi-ai spus și lumea s-a cățărat pe receptorii mei olfactivi.
pe oraca s-au aprins focurile. focurile au aprins zdrențele zdrențele scormonesc măruntaiele orașului caută de-ale gurii și de-ale vieții. zdrențele sunt jumătate oameni jumătate acordeon. dacă pui mîna pe ei scot sunete bizare un fel de scîrțîit ca atunci cînd apeși toate clapele deodată. zdrențele nu au mîini zdrențele au căngi căngile rîcîie țeasta pămîntului caută de-ale gurii și de-ale vieții.
orașul miroase a excremente de elefant. a venit circul. uneori miroase a carne noaptea aud cîinii cum crapă oasele sug bruma de măduvă șuieratul lor golește pămîntul de aer.
Pentru că este cel mai mare și cel mai vechi din lume. Cifrele nu s-au dat încă publicității, dar rezultatele unor studii recent revelate confirmă acest fapt. Nu sunt eu omul cavernelor, dar balaurul, urâtul, nimicul, cel ce pustiește lumea de-o vreme, a ajuns și la noi la hotare.
Mi-e rău și am febră, am o mare de noapte, o mare de teamă, mă dor milioane de gânduri, mă frământă milioane de șoapte... și trebuie să fug! Să fug! De nimic, spre ceva. Nu știu cum arată, doar visele, norul de gânduri ce-a adăstat zile și nopți, zbuciumul, șoaptele... Parcă îmi amintesc toate-acestea, le-am privit ca prin apa unui timp fără spațiu, dar nu știu unde, nici exact cum, dacă s-au întâmplat sau dacă se vor întâmpla. Iată-mă, acum, coborând, spre abis!
într-o zi o să mă fac mare atât de mare încât oamenii
vor intra în mine ca pe un hipodrom atunci voi fi plin
de gentlemani și femei cu pălării victoriene se vor uita cu nesaț la hematiile mele cabrate ca niște cai de rasă
știu că nu-ți găsești locul în orașul de termopan
în fiecare noapte îți spun povești aseară ți-am spus de dumnezeu când era mic
mama i-a dat o cutiuță din care ieșea o balerină dumnezeu învârtea cheița balerina dansa între pereții de sticlă tu dansai între pereții de sticlă ai adormit visând că îmi pregătești supă de perișoare
în fiecare zi mă întrebi ce mai fac (te superi tare când uit lucruri mărunte tocmai lucrurile mărunte ne fac oameni îmi spui)
Comentarii aleatorii