odată… e o veșnicie de atunci, nimic nu era întreg fără litera desprinsă din zidul alb, nimic nu era întreg fără acel gând ce-mi lega boabele de timp în suiș…
iar gândul acela venea dinspre tine, ca un mir ușurător de poveri…
zidul alb era zidul la care mă rugam atunci când pierdeam cântecul, acea lumină morganatică ce venea
dintr-un alt timp, un timp fără gheare sub tâmple…
acum zidul la care mă rog are tristețea lui…
păsări grele de amintiri mi se cuibăresc în inimă, visul meu a adormit în bătrinețea lui virgină, nu-mi mai duce îmbrățișarea de mână, nu mai simt marginea zării sub tălpi...
zâmbetul tău nu mai împrimăvărează de ziuă
„ un lucru face atât cat îl prețuiești” așa-mi spuneai, iar într-o dimineată, un gând a luminat visul pernei:
mi-am amintit că sunt femeie și nu mi-am respectat menirea …
dar știu… va veni o vreme când bucuria va crește în jurul meu ca o iarbă, voi ieși din zidire ca dintr-o iarnă grea și voi îngenunchea la altarul dintre nopți ...
și mă voi ruga…
lanțurile mele se vor deschide atunci precum o carte, iar în colțul de inimă rămas viu voi crește păsări albe… apoi voi lega vise de aripile lor …
puntea peste abis va atinge cealaltă parte din mine, iar eu n-o să mai plimb drumurile dintre stele…
Comentarii
Ecaterina Bargan -
aceea lumina sau acea lumina? împrimăvărează e un cuvint greoi si trecut. batrinetea virgina a visului? schimba asta. greu greu. nu prea mi-a plăcut.
anna -
multumesc de semn ecaterina si de sinceritate! de schimbat nu schimb nimic, de fapt nu e chiar un text de luat la rost, sunt doar niste ganduri... dar sunt ale mele iar daca as schimba ceva mi-ar suna strain tu stii, exista intotdeauna un destinatar caruia i se adreseaza cuvintele noastre... eu nu o sa pretind ca sunt vreun geniu, uneori cuvintele se scriu mai bine alteori mai greu asa cum sesizai si tu, dar sunt ale mele si nu ma pot dezice de ele... in schimb eu iti recunosc si-ti admir nonsalanta si talentul cu care faci cuvintele sa traiasca, am spicuit cate ceva din pagina ta, felicitari!