......„Îmi crapă capul. Parcă cineva mi-a băgat un tirbuşon într-un ochi şi înaintează în sus. Încerc să-mi pipăi fruntea, dar palmele nu ajung acolo. Şi bărbia parcă mi se desface, îmi simt gingiile umflate. Dar cel mai rău mă dor genunchii. Nu ştiu, ceva de fier mă apasă pe rotule, strivindu-mi picioarele. Vreau să le îndoi, dar ori nu mă ascultă, ori n-au loc. Miroase a beci. Ba nu! A rădăcini, a pământ. Sau a lemn. Dacă nu aş clipi, aş spune că am ochii închişi, aşa beznă e. De fapt, cu ei închişi, tot mai disting câteva pete. Şi frigul ăsta... Scot limba, o învârt. Simt câteva fire de ceva sărat. Sau amărui. Încerc iar să ajung cu mâinile la cap. Nu ştiu de ce nu ajung – ori nu le pot mişca, ori... Dar dacă nu le pot mişca, de ce mă dor coatele? Şi uite, le pot mişca: acum mă bat cu palma pe piept şi aud poc, poc, poc. Simt în vârful degetelor ceva moale, sigur lucios. Şi nişte... da, nişte hârtii. Şi mai e ceva dur. Împing din tălpi, mă târăsc cu totul câţiva centimetri. În sfârşit! Am reuşit să îndoi picioarele puţin. Nu mă mai taie aşa tare frigul şi parcă şi tirbuşonul a dispărut. Dacă n-aş mişca şi nu aş auzi cum îmi foşneşte respiraţia, aş spune că am surzit. Şi dacă ţin aerul în mine, aud clar cum curge sângele şi inima cum bubuie, ca un baros de plumb. Adulmec aerul unsuros, măsor spaţiul cu trupul, ridic capul, îl las să cadă, îmi duc mâna pe lângă corp, mângâi podeaua, o lovesc cu unghiile, apoi tavanul aflat la vreo douăzeci-treizeci de centimetri de nasul meu... şi, pentru câteva clipe, nu mai aud nici măcar respiraţia, nici măcar sângele. Sunt un bolovan, un bolovan de simţuri făcute gheaţă de singurul gând care mă mai locuieşte: ăştia m-au îngropat de viu!

......Nu ştiu cât timp a trecut, dar respir mai greu. Nu ştiu nici măcar dacă mai e timp, dacă mai sunt sau ce dracu mai e. Singurul lucru pentru care mai încerc să gândesc e frica, frica asta care ba mă încălzeşte, ba mă răceşte, ba amândouă deodată. Oi fi mort şi asta e moartea. Dar nu mi-amintesc să fi murit. Şi dacă-s mort, de ce îmi pot da seama că-s mort? Şi de ce simt la fel ca înainte? Dar când e înainte? Poate-s mort de atâta timp, încât am uitat cum se simţea viaţa. Da, sigur sunt mort. Şi atunci de ce mi-e teamă şi de ce vreau să ies de aici? Şi de ce am senzaţia că pot să aleg? Ce fel de moarte e asta de nu pot s-o deosebesc de viaţă? Uite, eu aleg să fiu viu. Şi vreau să ies dracului de-aici. Dar cum? Poate reuşesc să mă întorc pe o parte, să spunem că reuşesc. Să spunem că mă ţin degetele, unghiile şi crucea asta pe care, acum, o desluşesc clar, după forme, să spunem asta. Sap în stânga sau în dreapta şi dacă mi-ajunge aerul şi nu-mi cade mână... Dar dacă nu-s într-o margine şi dau de vreun mort? Şi dacă mortul nici măcar putrezit nu-i? Nu! Trebuie săpat în sus. Dar cum trec de capac? Aşa cum aş fi trecut şi de scândura din lateral. Cum dracu de m-au băgat ăştia de-a viul în sicriu?! Poate ar fi mai bine să nu fac nimic, să aştept. Sau poate, agitându-mă, termin socoteala mai repede. În fond, mai rău de atât... Na, că de acum respir praf. Şi, ia! Dacă fac linişte, parcă aud sunete străine. Aud pe naiba, am să crăp ca prostul aici, cu toate pregătirile făcute. Şi bărbia asta mă omoară. Am gura umflată cât o prună. Ce mama... Deschid gura şi pipăi gingiile. Simt lipsă. Mai pipăi o dată. Îmi lipsesc dinţi. Doi. Ăia de aur. Fix ăia. Nenorociţii ăştia mi-au furat dinţii! Cioclii dracului, borâţi nenorociţi! Dar... mi-au lăsat banii. Ce cioclu lasă banii? Deci dinţii i-au luat ai mei, cât eram cald încă. Mi-au luat dinţii. Râd de mă prăpădesc! Să fi fost tata, nevasta? Râd şi-mi pipăi partea de unde, cândva, i-am dat ficat femeii.

......E tot mai frig şi habar n-am câtă vreme a mai trecut. Poate nici n-a trecut. În tălpi am sticlă. Mă chinui să îndoi degetele, unghiile scrijelesc... N-am şosete. Ăştia nu mi-au pus şosete. Şi dacă bine am simţit eu... da, sacoul ăsta e fără doi nasturi. Primul şi ultimul lipsesc. Ăsta e costumul bunicului. Şi nici măcar ăla bun. Mda, dac-am murit înaintea lui... Bine că nu m-au băgat în cutie în fundu’ gol. Aş vrea să mă enervez, să mă enervez ca un bărbat.

......Bizar – mi-a trecut frica. Sunt demult aici. Acum sunt mai liniştit, mai senin. Respir mai bine. La capătul sicriului parcă o văd pe ea. Zâmbeşte dulce şi dinţii galbeni îi sclipesc. Şi alt bărbat, în şosete doar, o ţine de după umeri. Se vede c-o iubeşte şi că o va săruta. Îi va băga limba în gură, îi va linge dinţii ăia de aur, iar ea îi va spăla şosetele. Se vor iubi mult.
Încerc să împing capacul, să-i ard două peste ceafă, dar mâna cade încleştată pe cruce. Şi nici nervos nu sunt. Şi parcă nici nu mai vreau afară. La ce-i nevoie de un ştirb, un desculţ? Nu mi-e bine aici, în locşorul meu, cu toate ale mele, ştiind că nu pot avea mai mult, dar nici mai puţin?

......M-au legat la picioare, nu le pot depărta deloc. S-or fi temut că fug... Mi-e sete şi am început să mă strâng într-un perete. S-a făcut şi lumină, lumină mov. Da, aş putea să mănânc ceva. Uite, din stânga iese un viermişor cu aripi de apă. Şi uite şi un pelican cu nasturi în urechi. Sigur mă caută pe mine. O fi aflat ceva. Şi pe piept îmi sare o broască. Sigur are lentile de contact, că prea albastră e. De sus se aud bufnituri şi mă ninge cu bucăţele de ficat. Bineînţeles că şi mie mi-a fost dor de tine, draga mea văduvă cu picioare largi. Dar de ce ciocănesc păsările astea de deasupra mea? Să se fi terminat tramvaiele la oraş? Să urc? Nu, nu vreau afară, asta ar fi ultima picătură...”

.......................................................................

- Da’ are ceva pe el?
- Are, bre, ţi-am zis că are.
- Sigur? Ştii tu sigur sau ai auzi şi tu aşa...
- Are, bre, n-auzi?! Doar ştii în ce casă stă, pe un’ se-nvârte, cum rupe norii cân’ cade pe la o nuntă, un botez... Şi ai văzut ce merţan i-a dat fraieru’ lu’ nevastă-sa, merţ’ ce-l conduce ăla care acum o încalecă şi pe ea. Ha, ha!
- Bun. Dacă mă murdăresc degeaba pe labe, te-am ars. Da’ ştii cum? Te-am ars nasol. Acolo te las lat, te bag în pământ, nu alta, auzi?
- Are, are. Şi am auzit. Hai, ia alea în spate!

......După o oră de săpat, tâlharii ajung la coşciug şi dau capacul la o parte. Mortul deschide ochii, hoţii încremenesc. În câteva clipe, unul dintre ei pune mâna pe capacul de la sicriu, folosindu-l ca pe un scut, apoi, amândoi o rup la fugă. Mortul îşi întinde oasele, inspiră lacom, se şterge la ochi şi, clătinându-se, reuşeste să se ridice în picioare.
După câteva minute, timp în care îşi aminteşte tot şi îşi face ordine în gânduri, se uită adânc în întuneric, după tâlhari.

Nici să moară omul în tihnă nu mai poate, îşi spune, apoi, făcând pâlnie din palme, zbiară:
- Bă, unde fugi, bă?! Adu, bă, capacul înapoi, mama ta de şnapan!