Nu vedea şi nu auzea nimic.

Într-o clipă toată casa era în camera lui Filip. Sora lui era ca aruncată într-un colţ, plângând surd în spasme, cu ochii goi, cu spatele lipit de perete, cu tâmplele strânse în palme. Vorbeau toţi deodată, strigau şi urlau unii la alţii, ca apucaţi. Îşi ridicau mâinile şi ochii către tavan, scoţând sunete dezarticulate. Nu puteai înţelege nimic. Mâinile lor coborau apoi, după o clipă, neputincioase, ca secerate, ochii rămânând aţintiţi, mari dar ofiliţi, spre spaima aceea.

În mai puţin de jumătate de ceas erau acolo ambulanţa şi poliţia. Cineva chemase şi pompierii, dar nimeni nu ştia ce s-ar putea face de fapt, cu adevărat.

Filip era prins cu trupul în zid. Din tavanul camerei de jos, de sub genunchi, ieşeau oblic picioarele. Mâna stângă se vedea şi ea, atârnând din tavan, chiar de la cot. Din podeaua camerei de sus ieşea mâna dreaptă, cu cotul liber, iar din cap se vedea ceafa înălţându-se puţin deasupra podelei. Era prins, cu haine cu tot, ca-ntr-o peliculă de ceară topită şi apoi solidificată împrejurul lui, parcă în momentul în care ar fi început să se întoarcă pe-o parte.

Unii stăteau în camera de jos şi tot potriveau o scară dedesubt. În camera de sus, se învârteau în jurul mâinii, abia păşind, de parcă ar fi călcat pe el, iar toţi ocoleau locul unde ar fi trebuit să-i fie spatele. S-au apropiat şi au mângâiat cu teamă acea mână ciudată ce ieşea din podea. Când a început să mişte s-au auzit din nou aceleaşi strigăte dezarticulate, dar mai slabe şi parcă vlăguite ca de un efort supraomenesc de înţelegere.

Trăia?

Primele mişcări ale lui Filip cel din zid, erau ca nişte spasme, nişte încordări de recunoaştere împrejur, într-o încercare de a înţelege ce se întâmplase. Zeci de minute au privit îngroziţi mişcările de fantomă ale arătării. Se iveau zorii şi probabil cu toţii aşteptau să se trezească din acel coşmar.
Într-adevăr mişca. Nimeni nu mai ştia cine observase primul. Ce putea să însemne asta? Din tavan se mişcau tălpile picioarelor, gleznele nefiind prinse în zid. Mâna stângă se mişca de la încheietură, iar dreapta de la cot. Erau mişcări rare, lente, ca ale unui adormit ce-ncepe să se trezească. Pielea era caldă; se părea că nu murise.

- Face semn! Face semn ca şi cum ar vrea să scrie… se auzi curând din camera de sus.
Într-adevăr, încheietura mâinii drepte se mişca încet, dintr-o parte în alta, cu degetele strânse ca şi cum ar fi ţinut un creion. Era un gest clar, condus, limpede. Trăia şi poate voia să comunice, să scrie.

- Aduceţi un pix şi o hârtie! urlă cineva.

I s-a pus un pix în mâna dreaptă şi o hârtie dedesubt, dar toate acestea cu gesturi nesigure, ezitante, nu ştiau ce-i cu mâna aceea care se ondula ca un şarpe adormit.
- Scrie…, …uite, scrie!…

Şi mâna se aşternu în gestul cunoscut al scrierii, în gestul familiar al unei întregi omeniri:

E U S U N T. Scrisul era dezlânat, ca al unuia care scrie cu ochii închişi sau pe întuneric. Dar era clar şi limpede. Nu ştia nimeni cine leşinase atunci, imediat, la vederea acelor semne, ori cine poate doar se aşezase pe podea, ca sub o povară prea mare.

Vă văd şi ştiu că sunteţi aici. Încă nu pot… Scrisul era mare, neorânduit, foaia aluneca în toate părţile.

- Mai aduceţi o foaie! Repede!

- Mai bine un caiet.

…şi nu ştiu ce se întâmplă. La început nu vedeam şi nu auzeam nimic. Apoi am început să vă simt în jurul meu. Eram numai eu, ca un punct, fără să înţeleg nimic, apoi parcă am crescut şi am cuprins casa. Am intrat în cărămizile ei. Şi am început să vă „văd” şi pe voi. Acum mă întind tot mai mult. Încep să înţeleg şi să văd tot mai departe şi tot mai repede. Geometric. E istovitor. Nu vă aud, dar parcă ştiu ce gândiţi. Nu am murit.

Şi mâna făcu o pauză. Ca pentru a se odihni. Lăsă să-i alunece pixul dintre degete şi rămase nemişcată.
- Nu mai scrie mâna? se auzi şovăitor o întrebare în cameră.

- Nu e „mâna”, e Filip!, răspunse un ton isteric.

În casă şi-n curte se adunase o lume pestriţă care făcea speculaţii şi mai ales un vacarm ce devenise de nesuportat. Cu greu, familia lui Filip reuşi într-un târziu să-i alunge pe oameni. Contribuise la asta şi poliţia, care în sfârşit găsi ceva util de făcut. Dar peste gard se mai iţeau priviri curioase şi vociferări nemulţumite.

Filip începu să scrie din nou. Înţeleg şi cunosc într-un ritm tot mai rapid. Ca să vă scriu trebuie să mă „întorc” mereu. Bine că i-aţi scos pe toţi din curte. Mă încurcau în gânduri. Mă întind parcă pe nişte culoare neştiute ale materiei, pe care alunec şi o înţeleg şi o asimilez.

Parcă în ciuda tuturor acum, mâna se opri din nou. Cineva tocmai veni cu o tavă cu mâncare rece, pe care toţi ai casei se năpustiră ca hămesiţi. Nu simţiseră foamea, dar acum, la vederea mâncării, năvăliră asupra ei, ca pentru a-şi reface energii risipite instantaneu.

- Cum adică alunecă pe culoarele materiei?

- Scrieee!… strigă cineva. Într-o clipă uitară cu toţii de mâncare, tava se răsturnă fără să-i mai aibă nimeni grija, năpustind-se toţi peste foile caietului ce se umpleau de un scris tot mai ordonat.

Nu puteţi înţelege ce pot „vedea” eu. Dar încerc să vă explic câte ceva, să vă alung frica şi îngrijorarea pe care o simt în voi. Am „ieşit” din casă şi acum e mai uşor, înţeleg mai repede. Înainte nu „vedeam” cum scriu, dar acum pot scrie uşor. Sunt impresii, aşa cum cred le-aţi putea înţelege voi acum.

Filip avea ochii prinşi în zid, n-ar fi putut vedea, dar „ştia” acum unde începe şi unde se termină foaia, iar însemnările curgeau necontenit. Nu-i venea nimănui să se mai desprindă de acolo. Le era ciudă că paginile întoarse nu mai ajungeau să fie citite. Se citea pe rând, cu glas tare, ca toţi să audă, dar rămâneau şi rânduri necitite, mâna răsfoia singură paginile şi trebuia ca toţi să aştepte să se schimbe caietul. Se făcuse seară fără ca nimănui să-i pese de asta. Se simţeau, între acele ziduri cu care se contopise Filip, înconjuraţi ca de o misterioasă prezenţă a lui, pe care nicio minte, oricât de sofisticată n-ar fi putut-o explica.

Am aflat ce s-a întâmplat cu mine. Am înţeles şi am cuprins, casa, apoi grădina. Oraşul. Curând toată planeta. Totul se desfăşoară incredibil de rapid. Văd raţiunile lucrurilor, marginile fiinţei. O raţiune a lumii. Sensuri şi înţelesuri ascunse, lucruri pe care nu le puteţi înţelege acum, dar va veni şi vremea aceea. Cu toţii vom cunoaşte. Stă în puterea şi în menirea omului. Stă în faţa ochilor lui. Veţi relua caietele şi le veţi reciti, dar eu acum nu mai am destulă putere. Vreau să cunosc cât mai mult în timpul care mi-a rămas. Mă deplasez foarte repede în spaţiu, între margini pe care nu le pot descrie, dincolo de care nu poate nimeni să treacă. Pentru voi mai am doar puţin timp, după care mi se va sfârşi întreaga putere şi n-am să mai pot scrie nimic. Atunci voi muri. Dar vreau să înţeleg şi să vă scriu cât mai mult. Numai prin moarte mi se va dezvălui tot ce n-am putut să-nţeleg până acum.

Abia mai citeau printre întrebări şoptite, nelinişti curioase, din ochi alunecau priviri obosite de împovărătoare pendulări între experienţe extreme, contradictorii. Pe parcursul unei singure zile trecuseră de la disperare şi groază la pipăirea mirată a incredibilului. Fuseseră martorii unor lucruri pe care nu şi le-ar fi putut imagina. Filip al lor adormise în patul lui, ca de fiecare dată, ca în fiecare seară, apoi zburase şi dispăruse în zid, iar acum o mână ciudată le scria mesaje ce le dădeau fiori, despre acelaşi Filip care străbătea „culoarele materiei”.

Adormiră pe rând cu mintea împrăştiată în mii de înţelesuri sau golită de orice conţinut. Îl voiau pe Filip ieşit din acel zid, în patul lui din nou, ca întotdeauna, ca ieri. Îl voiau înapoi, să iasă aşa cum a intrat, sau oricum altfel, dar să iasă.

În toiul nopţii îi trezi un glas citind rar şi răguşit rândurile ce se aşterneau: AM UMPLUT UNIVERSUL. Se adunară cu toţii de prin locurile unde aţipiseră. Dar mă sfârşesc. Văd sensul creaţiei şi rostul omului. Universul e finit, nu are cum să fie altfel. Are margini, dar ele se deplasează, se mişcă mereu. Abia acum înţeleg ce-nseamnă actele continui ale lui Dumnezeu. Sunt în mişcare. Închipuiţi-vă întregul univers ca o peliculă de apă vărsată pe podea şi care se deplasează mereu. Acolo unde pata asta începe să se întindă acolo tocmai se crează lumi noi, ce încep să existe. Acolo, în veşnicie, înainte de a începe timpul şi spaţiul, adică înainte ca pelicula de apă să ajungă în acel punct şi să-i dea sens, acolo Dumnezeu rosteşte primul cuvânt. Aşa s-ar vedea însă doar dacă ne-am ridica din interiorul acestei pelicule de apă, darasta nu putem, încă suntem prinşi în lume. Aş vrea să înţelegeţi.

La fel, acolo de unde pelicula de apă tocmai a trecut în alunecarea ei, în acel punct extrem al Universului lumea se sfârşeşte şi totul se schimbă în ceva nou, nu mai e pelicula de apă pe care o ştiam. E altceva. Ceva ce voi înţelege curând. Ştiţi găurile negre din Univers. Acolo, pe suprafaţa acestei pelicule de apă, există şi ochiuri uscate. E simplu. Acolo timpul şi spaţiul nu mai există, lumile de acolo s-au sfârşit şi au fost deja judecate.

Există lumi noi, pe care nu vi le puteţi imagina, care nici măcar nu se aseamănă cu a noastră. Sunt lumi ce se nasc chiar acum, acolo, în ţărmurile noi ale Universului, şi alte lumi care se sfârşesc în celelalte margini, lumi care trec. Universul e plin ca o grădină.

Există locuri unde omul nu poate ajunge. În om trăiesc legile universului întreg, şi de aceea el nu poate ajunge acolo unde universul abia începe. Acolo materia încă nu s-a organizat. Acelaşi om nu poate atinge, fiind viu, nici cealaltă margine, unde totul se termină, căci acolo s-ar termina şi universul din el, şi devine altceva. Lumea în care trăiţi e lumea perfectă pentru voi. Dar mai sunt şi altele. Nenumărate. Veţi vedea şi veţi înţelege, dar nu acum, ci acolo unde lumea noastră se va sfârşi.
Aşa se vede acum. Trebuie să plec pentru a vedea mai bine.

Urmă o pauză şi fiecare crezu că totul se terminase. Dar curând degetele se mişcară din nou, ca un semn pentru trezirea furnicarului din jur:

Mă sfârşesc. Nu plângeţi, aici sunt mii de înţelesuri. E incredibil de minunat.

Mâna lui Filip lăsă încet pixul, perfect aliniat, lângă caiet. Era exact momentul când un soare nou răsărea, aruncând umbre lungi peste grădină. La fel de încet, de lent şi de liniştit mâna se aşeză cu palma deschisă pe podea şi încremeni.

-Sfârşit-