Mă trezesc între două bombardamente. Poate nu chiar atît de reale ca o Katiușă sfîrîind pe acoperișuri, dar fiecare om ascunde o sfîșiere. Are grijă de ea ca de un prunc, o alăptează pînă cînd devine o adolescentă cu fustă mini. Nu știu ce-am vrut să spun, nu e nimic nou.

De dimineață vecinul de la 17 o dă pe bere și pe manele. Sigur nu interesează pe nimeni. Sînt destule camere care se deformează după chipul și asemănarea omului. După vreo trei căsătorii ratate, mă-sa a plecat în Irlanda. La lucru cică. Primul soț era gras și mirosea tot timpul a pește. Nu făcea nimic, stătea pe baltă toată ziua, seara turna în el halbe de bere de parcă acolo unde a plecat cîteva luni mai tîrziu nu se găseau dozatoare și bere la țap. De la asta i s-a și tras, nu cum s-ar crede că de la ceva important, cum ar fi un bombardament. De bombardamente au parte doar cei aleși. În ultima lună vorbea gîjîit. Doctorii îl operaseră la gît și-i puseseră un tub cu care vorbea. Cînd a plecat în lumea aia fără dozatoare, cum îi plăcea el să spună, a plecat cum se cuvine. Cu fruntea sus și bătîndu-și nevasta. Pe lumea asta, adica mai precis, în blocul meu, trei zile au curs dozatoarele. Nimic nou, nici măcar interesant. De atunci doar manelele s-au schimbat, iar plodul lui bea vodcă cu bere.

Mda, fiecare cu bombardamentul lui, mai mult sau mai puțin important. Avem noi un talent deosebit, să ne luăm la întrecere să vedem care lume e mai importantă. Cîștigătorul are parte de dozatoare. Pînă aici lucrurile curg firesc. În fond, așa scrie-n Geneză.

Dimineața lumina înțeapă de parcă aș fi un bolnav în sala de tratamente, iar asistentele verifică reflexele cu un ciocănel. Teste auto, cafea, o țigară, teste auto, știri, cafea, o țigară, deschid geamurile, transpir, o țigară. Bombardez niște firme cu CV-uri. Mi-e drag să mă uit la ele. M-a învățat Claudia o chestie cu CV-urile astea. La fiecare loc de muncă treci și responsabilitățile. Hehehe, te crucești cînd te uiți după aia, zici că ai putea face orice, cînd de fapt stai în fund și te rogi să primești vreun răspuns. La cine dracu să te rogi, că toți sfinții și-au transformat bucata lor de veșnicie într-un buncăr, sătui de toate avioanele care le trec prin cap oamenilor...

Emilia pleacă în Italia. Mă uit la fraza asta de jumătate de oră. Și ce-i cu asta? N-a mai plecat omul la muncă? Right. Plaje, mașini, chestii, bărbați adevărați, mă, ce știi tu despre a fi bărbat? Și pe cine crezi tu că ar interesa o chestie atît de idioată încît să te bată cu palma pe umăr și să-ți spună “shit happens my friend, noi să fim sănătoși”?
Stai cuminte în pătrățica ta, nu rîvni la bombardamentul altora, că nu e bine. Pentru o singură zi e de-ajuns. Bucură-te și te veselește, cine știe poate o pui de vreun armistițiu cu tine și cu restul lumii. Așa scrie-n Geneză. Shit happens.
Noi să fim sănătoși și să nu facem pe vitejii, mai bine un nimic viu decît un mort important. Sau nu?
Fiecare cu Katiușa lui luată pe inventar și sub semnătură.