Nu pot sta o zi fără acea străduță îngustă deși fără capăt aproape, și încerc să înțeleg de ce, ce se întâmplă acolo, între zidurile acelea pitice, în nuanțe de alb , pe jumătate vechi, pe jumătate peticite, peste care lumina cade în miraj la orice oră din zi, treptat treptat de pe o parte pe alta, aterizată parcă dintr-un univers rătăcitor,undeva unde s-au stocat informațiile copilăriei mele cu sunete, gesturi, chipuri, flashuri, cu mirosuri precum cel de zahăr ars plutind mângâietor printr-un aer ușor ondulat de vânt, un vânt ca o zvâcneală gri gălbuie de toamnă mediteraneană...Desi sunt
Perla Canariilor,
Las Palmasul
cu plaja lui în formă de semilună
l-am îndrăgit ca pe sâmburele de pistachio.
Cântat în aria lui Jose Carreras
avea în el un farmec aparte
un bust sculptat pentru viaţa de noapte.
Nopţile-i erau catifelate ca pielea delfinilor
sosiţi ad hoc la balul mareelor
zilele aveau nudismul creolelor îmbăiate în asfinţit.
Vulcanii fierbeau sub el adjudecându-şi teama de mâine,
aerul de nesiguranţă.
Valurile aduceau la ţărm acea ambianţă fraternală a
elementelor crescute pe aceeaşi plantaţie.
În timpul acelui an cât am stat în el
mi-au intrat definitiv în ochi dunele de nisip
dinspre coasta de est vecină cu Africa
creând în mine o mini-sahară cu două oaze
îndeajunsă doar pentru a îngenunchea în rugă
şi pentru două picături de speranţă…
dimineața îmi place să beau cafeaua foarte fierbinte și dulce. să-mi ard limba. asta ca să-mi aduc aminte de tine. ori ca să nu mai simt alte arome. ori cum spunea ioana să mă doară pentru că atunci când ne doare spunem cuvinte frumoase. memorabile chiar.
Mă uit în jur câteodată și nu mai știu cum să reacționez. Un ansamblu de sentimente amestecate, reprimate, în sfârșit bătute și izbite ricoșează și mă lovesc în plin. Să o iau la goană sau să merg cu gloata? Din rațiuni puțin înțelese de rațiunea mea, mă duc cu gloata către un feeric moment înălțător și toate țintele urlă “împlinește-ți sufletul” mărunt ca-n cea mai persuasivă telenovelă. Țintele ele urlă bine, în jurul meu se urlă bine, feromonii urlă de jur împrejur, mai urlă și alți oameni ca să fie scena completă și mă pomenesc bălăcindu-mă într-un cotidian infect, incapabilă de a mă desprinde, incapabilă de a înfrânge o timiditate sau o slăbiciune, și-atunci înghit încă un sentiment. Acesta ar fi vinovația, ca apoi să încep să mă complac în el.
Mărturisesc că scriu acestea sub influența unei nopți de iarnă în care ascult One Republic, mușc dintr-o portocală și desigur mă gândesc la binele omenirii. Cum fac de altfel și binevoitorii noștri politicieni. Drept pentru care jubilez printre strofele piesei all the right moves pentru Andrei, care, trebuie să recunosc, îmi este prieten drag de la prima lui carte. Despre ea vă povestii cu asemănătoare patimă.
Comentarii aleatorii