O întâlnire recentă, pe stradă, peste ani. Ne-am recunoscut. Cei ce au fost prin Piaţa Universităţii, atunci, parcă în altă viaţă, se pare că se recunosc instantaneu. Ea, profesoară de istorie. Ieşită de pe băncile facultăţii în ’89.
La o cafea am stat, un timp, tăcuţi.
Avea o privire stinsă. Ba nu, concentrată înspre niciunde.
I remember the colors of dusk creeping up through the window, in my parents bedroom in Timisoara. Me and my brother were sitting in their bed talking about our new lives. I remember we talked about a few distinct things : Big Wal-Mart stores, Bananas year-round, and how big everything was gonna be in America. Similarly, we were both right and wrong. We were right at face-value, America is a really wealthy country, everything is HUGE here (cars, meals, women) it is really awesome and its definitely improved our quality of life. But we were wrong about the entire assumption of the conversation – that we were going to be happier.
Inocenţia are computer. Lucrează în domeniu. Vorba vine. De fapt, nu are ce face şi dezgroapă istorii. Cu mausul. Optic. Şi berc. Click. Click. Copy. Mai întâi, din viaţa vecinilor, pe urmă din cea a prietenilor, nu poate să-şi ignore colegii. Şi nu se va opri aici. Va continua cu oraşul, suburbiile, metropolele, va trece graniţele, una câte una, mările, pe urmă va da într-o parte şi în cealaltă meridianele şi se va strecura dincolo de marginea pământului, până va ajunge în eter. Va pluti o vreme într-un univers. Apoi, dintr-un univers în altul. Va ieşi dintr-o fereastră. Click. Exit.
Comentarii aleatorii