sunt obosit am dormit prost mă dor dinții nu mi se pare nimic nou așa ca spune mai repede s-o terminăm odată
îți place viața ta?
de acum sau până acum?
alege tu un moment.
acum îmi place.
de ce?
pentru că am părul grizonat pentru că tot ce simt intră în mine cu furie și nu mă împotrivesc atunci sunt un baraj care cedează fără vreo alarmă în prealabil pentru că oamenii de care nu am nevoie au învățat să se despartă de mine ei cad ca niște lipitori îmbuibate de sânge pentru că am o prietenă cu păr scurt și ochelari se îmbracă ciudat și vrea să avem mulți copii pentru că am învățat să nu mă tem de moarte pentru că moartea noastră se trage din teamă și viața noastră se trage din liniște.
cel mai intens a fost atunci cînd te-am lipit de garaj și mi-am strecurat mîna între coapsele tale. ai tresărit dar nici că ne păsa de oamenii care treceau pe stradă. întunericul era cîinele nostru de pază. în întuneric nu sîntem decît două forme pe care legiștii le recunosc după radiografia dentară. apoi ne-am pozat umbrele. n-a ieșit mare lucru.
mihai e clăpăug. toți râd l-au poreclit mihai viteazul. urechile lui îi acoperă capul ca o bundiță. mă întreb dacă nu și-a dorit vreodată să fie dumbo și să-și ia zborul. cântă în centru la acordeon. uneori falsează o ia de la capăt. uneori își șterge ochelarii. uneori oamenii îi lasă bani în carcasa acordeonului. uneori alți oamenii îi fură banii atunci se bâlbâie de ciudă. strânge acordeonul de parcă i-ar sugruma. rânjește. și urechile lui clăpăuge rânjesc. în creier uneori răzbunarea e atât de hrănitoare încât nu-ți mai trebuie mâncare două trei zile.
dis-de dimineață am început să caut semne că va fi o zi bună să trăiți dom’ comisar țopăia un puradel în jurul meu cîinele de la pompieri n-a mai lătrat după mine oamenii se pieptănau pe stradă probabil va fi o zi bună
gîndurile făceau mușuroi în capul meu dacă e coborîtă bariera să nu-mi murdăresc pantofii de ce a trebuit să mă irit după bărbierit tocmai azi bine că am țigări
poarta unității e un fel de gură știrbă dintr-un aro coboară trei femei grase ca femeile din țara canaan-ului puțin stingher în costumul acesta semăn cu gardul pe care bunica-l împodobea cu persane cînd murea cîte-un popă
las ultimile gînduri afară de ce n-am luat cravata mea norocoasă bine că am șervețele
Simțea că se înăbușă. Deschise fereastra și trase adânc în piept. Plămânii i se umflară ca două burdufuri de acordeon. Era noapte. De undeva se auzea un bețiv cântând. Imnul național. Sau al vreunei echipe de fotbal. Total irelevant. În ziua aceea avusese accident soția lui. Hematom cerebral. Primul lucru pe care îl făcu atunci când veni de la spital: vomită! Apoi îl apucă un tremur.
Comentarii aleatorii