Cine nu are prieteni să și-i cumpere... pe bani puțini, să plătească pogonul de lumină și mizerie din alții, oricum, atunci când ești beat de durere îți torni singur paharul pe genunchi, dar măcar nu trebuie să-ți ceri și scuze pentru asta. Drumul spre casă duminică seara e mai lung decât în alte momente, e labirintic, ca și cum s-ar scutura din încheietura coapselor o tăcere săracă în vitamine, calciu și săruri, e un cimintir al iubirilor imposibile... pe ecrane uriașe e proiectată aceeași secvență în care el o sărută pe ea, ducându-se apoi să moară pe frontul de vest sau de est ...
Îmi amintesc nopțile în care luminile orașului erau stinse pentru aplicații ale unui eventual război, auzeam tancurile trecând strada spre întâlnire, vedeam dimineața urmele șenilelor pe asfalt iar blocul îmi părea o tranșee verticală ... eram soldați de toate vârstele, baricadați pentru o clipă în plus de nefericire...
Aș vrea să-ți spun că o femeie aduce pace prin simpla ei prezență dar nu e așa... în spatele nostru sunt pregătite florile negre, voaleta și bulgărele de țărână... Stau în fața ta, căutându-ți defecte, inventându-ți imperfecțiuni prin aplicații strategice...îți simt urmele puternic pe străzi, ne îndreptăm spre un război indecis al duminicilor fără nume, tancul trece ca o apăsare de clape, o muzică ciudată...
Mașina merge singură... nici nu știu unde, poate undeva unde viața modulează major ...sunt o proastă care așteaptă drame cu happy end... cu Filemon &Baucis, fericirea e o rupere de nori în doi pe vreme senină... dar noaptea asta nu respectă culorile, se răzbună pe noi...
Uneori sunt delicată ca degetele unui copil, alteori agresivă, prea puternică pentru pielea strâmtă pe care o îmbrac, înec în alcool vocea păbușită a unei iubiri ca pe un buchet de flori ajuns prea târziu la ușă, mirosind a moarte, a părăsire de visuri ... cu atât mai tragic sună șoaptele tale, amare de atâta farmec pe unduirea unui ultim blues, unui ultim sărut, unui ultim da, unui ultim nu... ce contabilități periculoase ținem... anii...

Ne atașăm de animale dar oamenilor le punem botniță... mașina e doar o cușcă ce se plimbă nebună prin universul strigoilor de duminică... mă întreb unde pot găsi ușa a unui om adevărat, ori un om în pragul unei uși deschise, cu adevărat... e gloomy sunday...

II

Mă plimb luându-mi rămas bun de la străzile orașului, aud lătratul lor nostalgic, mă duc spre port la o ultimă întâlnire ... marea e un imens ring de dans pentru iubiri scufundate la mică adâncime, fumul caselor înalță pânze negre ca niște corăbii pline cu morți, le aud cum vorbesc despre cei care mâine vor pescui din burta morții, o femeie fără nume ...
Opresc la un bar pentru o cafea cu cardamon, e un caffe arăbesc; înăuntru, o femeie cu văluri se unduiește chemăndu-mă într-o poveste nouă, dar nu renunț la ceea ce mi-am propus pentru seara asta fără continuări. O privesc apropiindu-se, răspândește un miros ciudat, foarte ciudat.. . Totul se învârte în jur, ea, ei, în cafeaua cu cardamon îmi văd ochii plânși. Chelnerul e un turc bătrân, știe că îmi plăcea să beau cafeaua rece pe terasă ... are un separeu doar pentru cunoscuți. E tăcut în seara asta, nici măcar nu mă privește... îmi deschide ușa din obișnuință, uneori vorbele sunt în plus, nelalocul lor ...Se așează pe scaun în fața mea nu cumva să mor în restaurantul lui... mă veghează ca un asistent, cafeaua are gust de iod, farfuria e o compresă plină de sânge, pe masă sunt forcepsuri pentru iubiri avortate, ce cuțite lucioase... mâna lui dusă la gură e o mască de protecție împotriva microbilor, îi e teamă să nu-l molipsesc cu dorința mea de moarte...

Din spate văd o umbră, o simt acoperind geamul ușii... el se ridică și vine femeia de la bar, ca o moașă...
-Nu nasc, îi spun, mor... bărbatul pe care-l iubesc nu mă iubește...
-Ai o țigară?
-Nu. Poate că am, dar o țigară aprinsă e un semn de viață... nu vreau să mă ajuți.
Se aude o melodie pe care am dansat-o noi în prima seară:
-Roagă-l să schimbe muzica asta, îi spun.
-Dă-mi o țigară, insistă ea ( îi dau una).
-Ia și poșeta, nu mai am nevoie de lucruri...
-Voiam să te rog: dă-mi mie actul tăude identitate, stau aici ilegal... o să-mi fac rost de acte și o să ți-l dau înapoi...
-Mi se pare absurd să-mi negociez identiatea, nici n-am murit (eu)
-Dar ai de gând să mori (ea) așa că...nu-ți mai folosesc...
Scot actele mecanic și i le dau...uite și poza lui..surâd amar... are ochii umezi...
-Și ceva? nu plânge, nu mă impresionează...
Las banii pe masă, plec fără să o privesc...ies din bar fără să spun nimic, nu am știut niciodată să-mi iau rămas bun.. și plec spre capătul pontonului. Vapoarele fac de gardă, ultimul nostru sărut a fost un salut de vapoare în larg, spuneai plângând...
Am mințit-o spunându-i că nu mă iubești dar plecarea ta departe e atât de grea... poate am înnebunit, poate că te-ai răzgândit și mă aștepți acasă... să mă întorc?... printr-o reducere la absurd a tuturor absurdurilor poate ești acasă? Întorc mașina cu viteză, cu disperare, nu mai respect nici o regulă... cel mai scurt drum spre home of gloomy sunday... privesc de jos ferestrele ... mă sperie atâta întuneric... Nu. Atât a fost... ca un câine bătut plec spre ponton din nou... agitație... lumini de poliție, faruri...
-Ce s-a întâmplat? întreb necunoscuții de pe drum.
-A murit. S-a sinucis, îmi spune bătrânul barman recunoscându-mă și venind spre mine.
-Cine?
-Ea. Ți-au găsit actele la ea, ai murit... |