Fiindcă îşi văd de treaba lor. Se aşază în fotoliu ca-ntr-o vizuină şi, în dosul unui ziar imens, rumegă problemele. Mai noi, mai vechi. Nu le place să fie deranjaţi. Poate doar cu o cafea. Un sărut. Sau cu o întrebare simplă: dragule, ia spune, ce noutăţi... El te trage de mână uşor, te aşază pe genunchi aruncând petele de culoare de pe file în aer şi, privindu-te galeş, începe să povestească. Fără lux de amănunte. Trebuie să pui tu întrebările, să conduci delicat discuţia în sensul în care te interesează. El economiseşte cuvintele. Poate să fie criza oricât de mare... Îi mulţumeşti cu o îmbrăţişare rapidă dar arzătoare. Transpiră. Îi ştergi fruntea cu şerveţelul parfumat pe care îl porţi mereu în buzunar. Te dezlipeşti cu greu, însă el înţelege. Mai ai multe de făcut, iar timpul nu se culcă pe-o ureche.
Pentru că, uneori, vin cu flori. Sunt încurcaţi, nu ştiu ce să spună. Decât: ia astea şi pune-le şi tu undeva. Dar nu te lasă să pleci de lângă el până nu-l răsplăteşti cu un pupic şi până nu citeşte eterna mulţumire pe chipul tău. În petalele florilor miroase a iubire. Atât de puternic încât nu trebuie să le aduci în dormitor. Nu vei mai putea dormi toată noaptea.
Pentru că zăbovesc asupra lucrărilor. Le cercetează, le întorc şi pe-o faţă şi pe cealaltă. Meticulos. Înşiră diverse obiecte alături. Şi, vorbind ca pentru sine, un fel de abracadabra, mânuiesc într-o ordine doar de ei fixată, într-un fel în care par aşa de atrăgători, de omniscienţi, de inventivi, chiar părând distraţi, fiecare dintre acele obiecte. Gândesc. Lucrează. Iar gândesc, iar lucrează. Apoi, întreabă, satisfăcuţi: ei, ce spui, îţi place? Tu te-arăţi impresionată. Dezvălui un zâmbet cuceritor. El, eroul momentului, simte că şi-a îndeplinit misiunea cu succes. Se binedispune. Soarele se înghesuie între tine şi el. E curios să vadă cum arată fericirea.
Deoarece preschimbă fiecare celulă din tine în poezie. Sufletul îţi alunecă în sufletul lui, se mulează pe versuri. Împerecheate. Cele albe devin patetice, iar cele roşii inundă obrajii. Sânii cresc de mândrie. Freamătă. Simţi că eşti, deodată, cu totul altceva. Estetic vorbind. Nimeni nu te întrece. Iar el este sedus. De propria operă.
Pentru că sunt puternici. Au muşchi. Dar nu întreţinuţi pe la vreo sală. Ci pentru că duc sacoşa de cartofi în stânga, cea cu fructe în dreapta. Au vânzătoarea preferată. Îi zâmbesc politicos. Salută şi se interesează de marfă, de preţuri. Ea se simte măgulită şi umple tasul cu cele mai mari şi mai sănătoase legume, apoi şi cu fructe. El mulţumeşte. Te priveşte cu aerul diplomatului. Tu faci un mic semn de aprobare. Îţi vine să-i sari de gât, dar toată lumea vă priveşte. Retragi gândul. Oricum, fericirea se citeşte întocmai ca un manifest.
Pentru că, de la intrare şi până în cel mai rătăcit ungher al podului, impregnează aerul lor. Îşi împrăştie hainele pe unde nici nu bănuieşti. Haina şi pălăria pe dulăpiorul de încălţăminte din hol. Cămaşa pe fotoliul din sufragerie, pantalonii pe un scaun din dormitor, diverse alte lucruri prin diverse alte locuri care le marchează prezenţa. Tu le aduni şi le aranjezi pe umeraşe, de unde, dimineaţa, le recuperează, ca şi când acolo le-ar fi lăsat pe toate. Îi place să-i aşezi nodul la cravată, să perii gulerul hainei şi să inspiri adânc parfumul masculin, rămânând, preţ de câteva minute, cu nasul înfipt în buzunarul de la piept în care inima sare-ntr-un picior de bucurie.
Fiindcă le place pâinea de casă şi supa fierbinte dreasă cu ou şi cu verdeaţă din grădină. Şi pentru că savurează, într-un păhărel de ţuică, amintirile de copil, adolescenţa. Dar, mai ales, îndrăgostirea… toate acele clipe de transformare din unu în doi.
Pentru că pot să-şi lase mustaţă. Barbă. Şi nu-i deranjează chelia. Sunt înalţi şi nu au nevoie de tocuri. Care să se înfigă între pavele, să se rupă şi… să le trebuiască o ladă, numai a lor, de încălţăminte. Pentru că nu e necesar să urce pe taburet ca să ajungă la ultimul raft din bibliotecă. Pentru că nu trebuie să poarte fuste scurte şi bluze decoltate ca să iasă în evidenţă la interviuri. Nici taioare sobre ca să câştige licitaţiile. Pentru că se enervează la volan şi înjură şi se uită după puştoaice doar aşa, că le face plăcere să vadă cum reacţionezi din gelozie. Pentru că adoră să fie alintaţi. Să se simtă iubiţi. Şi mereu în centrul sferei electrizată de tandreţe. Fiindcă totdeauna aduc un aer nou când vin. De unde vin. Cu dorul în pachet.
Şi fiindcă se gândesc la cât de bine le-ar sta într-o casă, la ţară. Tu scoţând pâinea din ţest, el scoţând apă din fântână. Desţelenind, plantând, culegând. Văruind. Cu înţelepciune. Tâmple. Albe.
Pentru că ne iau de umeri şi ne privesc în singurul fel în care ne simţim cele mai însemnate fiinţe. Pentru că însemnează viaţa.
Şi asta înseamnă iubire!