dimineață când am deschis ușa de la balcon durerea de spate m-a lăsat fără respirație. m-am speriat cumplit preț de o clipă mi-am imaginat că voi merge aplecat pentru restul vieții.
atunci am înțeles. există lucruri care ni se par firești care ni se par că le merităm cum ar fi mersul cu pieptul înainte. dar nu e așa. firescul e un privilegiu. mi-am promis că dacă voi mai apuca să merg drept mă voi uita în ochii tuturor. până acum pe stradă mergeam cu ochii plecați ca o linie frântă. am înțeles înțelegerea asta mi-a luat și bruma de aer din plămâni.
când am încercat să mă ridic oasele mele au scrâșnit ca roțile unui tren oprit brusc în plină câmpie.
Perla Canariilor,
Las Palmasul
cu plaja lui în formă de semilună
l-am îndrăgit ca pe sâmburele de pistachio.
Cântat în aria lui Jose Carreras
avea în el un farmec aparte
un bust sculptat pentru viaţa de noapte.
Nopţile-i erau catifelate ca pielea delfinilor
sosiţi ad hoc la balul mareelor
zilele aveau nudismul creolelor îmbăiate în asfinţit.
Vulcanii fierbeau sub el adjudecându-şi teama de mâine,
aerul de nesiguranţă.
Valurile aduceau la ţărm acea ambianţă fraternală a
elementelor crescute pe aceeaşi plantaţie.
În timpul acelui an cât am stat în el
mi-au intrat definitiv în ochi dunele de nisip
dinspre coasta de est vecină cu Africa
creând în mine o mini-sahară cu două oaze
îndeajunsă doar pentru a îngenunchea în rugă
şi pentru două picături de speranţă…
într-o zi vom uita cum ne-a fost bine sau rău dacă ne-am trăit viața așa cum se cuvine dacă ne-a fost foame ori dacă am avut amîndoi mîinile vinete.
mi-e puțin frică de liniștea care-o să vină poate căutarea poate plecările înmulțirile despărțirile poate prietenii care au căpătat chip dintr-o dată pentru ca apoi la stația următoare să încerci să-ți aduci aminte cum arată și nu mai poți poate astea sunt tot ce avem în comun.
dacă mă întrebi unde aș prefera să fac dragoste ți-aș spune în cornițoiu în las vegas în garsoniera lu frate-miu sau în orice loc unde există oameni și ei habar nu au ce minuni se întîmplă.
Draga mea hai să dormim. Nu știu cînd voi mai închide ochii nu știu unde voi mai închide ochii.
Cînd stai în pămînt te așezi în el ca într-un costum business class realizezi că ai întîlniri importante cu rădăcinile și gîndacii.
Dacă m-ai întreba pînă unde aș merge pe jos pentru tine ți-aș răspunde pînă la capătul curcubeului ori pînă la sediul guvernului deși habar n-am unde e.
Noi nu suntem oameni. Noi suntem o rasă aparte oamenii mănîncă pietre și coji de eucalipt.
Pe fruntea noastră cresc blocuri fruntea noastră e un teren intravilan pe care se construiesc blocuri din cînd în cînd dispăruții din noi protestează că-i lăsăm fără verdeață.
Scurtă incursiune în universul cozanian al creației poetice
Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi place să scriu. Și pentru că îmi place să scriu, paradoxal, m-am întrebat foarte rar de ce scriu, când mai degrabă m-aș putea călugări ca Abelard, biciui ca Pascal sau fugi în lume cu bărbatul visurilor mele, care ar putea fi – de ce nu?- Gigi Becali, în căutarea oii fantastice.
Comentarii aleatorii