Stau și mă uit la haosul de pe masa mea de lucru. Mi-am luat-o mare ca să am loc. Toată copilăria mi-am dorit o masă mare, ceva enorm, să pot să mă desfășor. Simțeam nevoia spațiului meu vital (ce aiurea sună) și acum e atît de încărcată, plină cu tot felul de lucruri. Interesant e faptul că lupta aceasta pentru spațiu ar fi trebuit să o duc nu spre înafară ci mai degrabă spre înăuntru. Nu sînt lucrurile cauza senzației de strîmtorare. E mai degrabă plaga aceasta a acumulării dezordonate. Dacă ar fi să văd ce s-a acumulat astăzi,... da, un cablu scurt ethernet, un cablu USB, vechea mea priză cu telecomandă, o monedă interesantă în valoare de doi dolari canadieni, o pungă de hîrtie cu conținut pe care nu îl știu exact acum, și cam atît.
nu reușesc să trec peste frunte. nu văd soarele ud, se-ntâmplă să plouă de prea multe ori când nu dorm, se întâmplă să fie alt sens de rotație a umbrelor și alte meridiane de parcurs. îmi lipesc ochii de sticlă. fiecare deget desenează altă linie a apei. aș traversa o mare, aș fi precum Navigatorul, de jur împrejurul urmelor de țărm. nu m-aș apropia decât la ora când orașul s-ar descoperi nud și singur. aiurez.
sunt aici, stau în spatele meu. răstorn soarele pe genunchi. îi povestesc despre hexagonul umbrelor.
macaraua
duminica macaraua stă dreaptă ca o lumânare de botez. în timpul săptămânii înfige panouri uriașe în cer. acolo vor locui oamenii tineri. oamenii bătrâni locuiesc întotdeauna la parter.
biserica
dacă te uiți în ochii unui copil, iar copilul zâmbește, înseamnă că ești om bun. mă uit în ochii copilului iar el zâmbește.
la biserica unde merg în fiecare duminică vine lume puțină. aici pot să-l ascult pe dumnezeu în limba mea. aici lui dumnezeu i se spune iștinem. habar n-am cum se scrie.
M-a căutat o singură dată, dar atât de insistent… Nu eram acolo unde-mi ştia ea domiciliul. Mânia i se citise pe faţă. Mi-au povestit foştii vecini, cei care-au apucat şi ei să se ferească din calea loviturilor fără milă aplicate, de regulă, de frustraţii care n-au reuşit în viaţă (asta cu viaţa, chiar e tare!).
Se spunea că, pe când eram copii, erau timpurile cele bune, timpurile măreţe. Şi chiar erau, atunci când venea pe la noi Irina, verişoară, mai aproape de vârstă, dar mătuşă, după gradul de rudenie. Irina era cu cinci ani mai mare ca mine şi când venea la Iaşi, începeau timpurile mele cele mai grozave.
îi povestesc despre hexagonul umbrelor.
Comentarii aleatorii