sincerely, l. cohen
Există multe feluri de a înțelege că s-a terminat totul. De regulă înțelegi asta cînd vorbești despre moarte ca despre hamburgeri. Doriți maioneză? Dar salată de valium? Șanse pe ziua de azi nu doriți ?
Miroase a vopsea și metal proaspăt sudat. Mă pregătesc de încă o noapte polară. Tot ce mi-a rămas e memoria îmi ține de foame de sete de cald în timp ce trupul se autodevorează.
It’s four in the morning the end of december i‘m writting to see if you’re better.
evident vom rămâne obosiți, ca după o peregrinare îndelungată. fiecare urmă lăsată pe asfalt este o asimptotă a durerii. aici ne oprim. niciun pas mai mult. suntem condamnați la o subviață maladivă, atingem limita de jos a viului. forma mea detestă forma ta, sau invers. nici nu mai contează.
nu suport vara asta verde-gălbui, colecistică și grețoasă. îmi voi prelungi voința, atât cât se mai poate, până forma asta se va sfârși. nu mai pot ascunde nimic, mi-am prins rădăcinile în sinceritate și trag seva zilnic, la ore fixe. e o altă adicție, îmi spui. eu confirm și mai iau o doză, sub ochii tăi, să te privesc amplu, ca după o sinucidere. eu sunt un bolnav liber, adaugi nonșalant. oho, ce triumf, dragul meu, te-ar invidia camarazii de umbre. nu mă asculți.
Cine nu are prieteni să și-i cumpere... pe bani puțini, să plătească pogonul de lumină și mizerie din alții, oricum, atunci când ești beat de durere îți torni singur paharul pe genunchi, dar măcar nu trebuie să-ți ceri și scuze pentru asta. Drumul spre casă duminică seara e mai lung decât în alte momente, e labirintic, ca și cum s-ar scutura din încheietura coapselor o tăcere săracă în vitamine, calciu și săruri, e un cimintir al iubirilor imposibile... pe ecrane uriașe e proiectată aceeași secvență în care el o sărută pe ea, ducându-se apoi să moară pe frontul de vest sau de est ...
într-o zi tata i-a dăruit mamei stelele de pe cer, s-au adunat bunicii, frații și surorile, au gătit bucate, le-au gustat și au văzut că toate sunt bune. mama și-a luat rămas bun de la florile din grădină, și-a pus pe cap o coroană de lămâiță și a plecat cu tata spre oraș. bunica veronica a luat-o de mână grăindu-i: am o noră angelica, o noră maricica, da' pe tine cum te cheamă, fată dragă? zâna, a spus tata și acesta i-a rămas numele. s-au pus lavițe și în cer pentru oaspeții de demult și cei ce aveau să vie, ne uitam și noi prin ochiurile scărilor deși aveam să venim mai târziu, într-o iarnă după ce tata a umblat prin oraș să-i ia papuci de catifea roșie mamei.
O ploaie mocănească se stârnise, cu puţin înainte de albirea zorilor. Gheorghe se trezi în tranşeea rece şi îl privi pe Sandu lu’ Gogâţă, consăteanul şi camaradul lui de arme, care încă dormea chircit, cu capul pe o moviliţă de muşchi reavăn. „Ia uite la Sandu, ce bine doarme! Nici nu simte că plouă. Bag samă că o visează pe Ruzalia care, zice el, a jurat să-l aştepte. De parcă ar avea cu cine să se mărite… Toţi feciorii din sat îs pe front. Oare Florica mea s-o fi trezit să mulgă vacile?”
Comentarii aleatorii