E cinci de fapt puțin trecut de cinci stau pe o piatră din vechiul dig. Doi pescari spintecă aerul cu nuielele apa se lovește de mal ca și cum s-ar ciocni doi oameni pe stradă. Oh apa această prietenă liniștită care m-ar putea scoate din orice încurcătură.
În spatele meu digul în spatele digului stadionul. Se înserează trebuie să-mi încropesc un adăpost.
Într-o noapte am dormit înfășurat în folie de aluminiu străluceam ca un felinar de mine se agățau toate insectele. În altă noapte m-am trezit înconjurat de cîini mă lingeau de parc-aș fi fost unul de-al lor.
De pe mal pescarii seamănă cu doi bănuți de aramă. Mi-a crescut părul. Mi-au crescut unghiile. Mi-au crescut frunze și solzi.
În spatele meu digul înalt cît să oprească orice revărsare de oameni.
stau cu volumul lui în față, deschis la prima pagină. ascult ecoul. deseară să nu m-aștepți, o, nu, n-am să vin. cu ani în urmă îl ascultam pe cătălin seri întregi, la chitară și voce. pe atunci el era foarte tânăr, era de vârsta mea de acum. mă uitam la el așa cum m-aș uita la cineva foarte mare și foarte transparent, până la cer. dincolo de el întrezăream lumea.
în dreapta lui cătălin, îi urmăresc degetele atingând corzile. și ritmul. ritmul acela care îți dă senzația că se poate trăi întreg, nerotunjit, o viață. ritmul acela puțin prelung, puțin înclinat spre pământ, ca o spirală înfășurată pe mână atunci când pleci mai departe, în semn de loc geometric al trecerilor.
m-ai întrebat de ce ea, deși te iubește, e cu el (un complement de circumstanță în relația voastră). pentru că e poetă ... incredibil, dar așa e... dacă te-ar avea, ar renunța la scris. ion barbu a redevenit dan barbilian după ce s-a căsătorit, așa că... mai bine laponă enygel lângă un rigă crypto... decât să guste fericirea și să uite de scris.
dragul meu, suferința în cantități mici e un antitermic... în doze mari... un micotic...mi-e milă și de ea; am adoptat-o odată cu tine, știai?
odată… e o veșnicie de atunci, nimic nu era întreg fără litera desprinsă din zidul alb, nimic nu era întreg fără acel gând ce-mi lega boabele de timp în suiș…
iar gândul acela venea dinspre tine, ca un mir ușurător de poveri…
zidul alb era zidul la care mă rugam atunci când pierdeam cântecul, acea lumină morganatică ce venea
dintr-un alt timp, un timp fără gheare sub tâmple…
acum zidul la care mă rog are tristețea lui…
păsări grele de amintiri mi se cuibăresc în inimă, visul meu a adormit în bătrinețea lui virgină, nu-mi mai duce îmbrățișarea de mână, nu mai simt marginea zării sub tălpi...
zâmbetul tău nu mai împrimăvărează de ziuă
„ un lucru face atât cat îl prețuiești” așa-mi spuneai, iar într-o dimineată, un gând a luminat visul pernei:
Comentarii aleatorii