Să te trezești brusc în România, să-ți analizezi autoritar tendința de înregimentare. Să te întrebi aspru ce cauți aici, pe ce lume trăiești, să nu te poți identifica firesc ori de-a dreptul lamentabil cu reperele zonei. Acum ești în România, ai anii potriviți pentru a-ți da seama că vorbești limba lor, a locuitorilor ce trec în grabă pe lângă tine, în ideea că vor găsi pâine și circ la preț moderat. Ani mulți ți-au trebuit pentru o astfel de periculoasă luciditate. Spun periculoasă deoarece reacțiile tale, comportamentul și limbajul au devenit inexplicabile și pentru tine, producătorul, directorul lor executiv. Ce vei face în țara asta săracă și plină de probleme sociale?
cel mai mult îmi place ceea ce fac. probabil o să mor rapid și singurul gînd care-mi va trece prin cap va fi ohoo ce viață am avut și-o să zîmbesc.
hai să ne descompunem:
îmi plac documentările pe teren cu mașina. se întîmplă des să-mi doresc drumuri atît de lungi încît să nu mai am timp să mă întorc. dacă peisajul e sterp scot din creier o pădure și-o pun în fața ochilor. în copacii din fața primăriei veverițe sau la mallul din oradea o colonie de arici. îmi doresc să văd toate animalele. știu că eram în tren și într-o cîmpie toate lumea striga uite fazanii numai eu de-a naibii nu-i vedeam.
Hermeneia a împlinit șase luni. Este oare ce mi-am dorit? Nu știu, dar a fost o experiență interesantă. Mă uit în urmă. Mă uit la oameni. Întotdeauna m-au fascinat. Oare așa sînt și eu? A scrie e un lucru special. Luăm litere și cuvinte și ne învîrtim în ele ca într-o beție a tangoului. Visăm dar sîntem treji totuși. Vrem să le dăm sensuri dar încă le căutăm în noi și în jurul nostru. Dar oare cît valorează cuvintele noastre? Dar cuvîntul nostru... Le scriem astăzi și mîine ne speriem de unduirea lor, de mușchii lor încordați, de colții lor și vrem să le ștergem. Le ștergem, dar oare chiar le ștergem? Oare poate o pasăre să își aducă înapoi cîntecul sau o pădure foșnetele? Îi putem noi smulge lui Dumnezeu din palme cuvintele noastre, din urechi vorbele noastre?!
pumnii mici o dureau ca o funie legata de pat atunci cand nu ai voie sa te mai ridici niciodata sufletul i se inchegase asa au zis doctorii sangera din toate orificiile valuri peste cearsafurile ei galbene
era ultima zi din anotimp scrasnetele dintre ferestre se indoiau catre timpan stranse cu elastic sa nu scape vreodata. nu ii mai stia nimeni glasul. il uitase si ea odata cu liniile imperfecte de pe tavan.
intr-un timp invatase sa se teama de ele stia ca trebuie sa le taiem ca pe oameni. cu grija pana cand ruperea lor de pe piele sa nu fie o simpla descuamare.
era fotografiata zambind. era atat de frumoasa. chiar asa cu fruntea despartita de ape si de marmura.
- Bună dimineața.
Din tot ce cunosc am în suflet o particică din tine. Privesc fiecare stare tăcută, din când în când mă încrunt, inima-mi bate cu prea mare putere, mi-e teamă să nu mă-nroșesc, imposibilă întoarcere la paliditatea obișnuită a chipului meu și-aș da de gândit minții căreia n-aș vrea să-i ofer nici un prilej de bănuiala: dacă m-ar întreba mi-e teamă că n-aș putea minți.
- Bună dimineața, câteodată zâmbesc, câteodată nu.
Comentarii aleatorii