A little bit dizzy. Iar am dat cafeaua pe foc. Nu-i nimic, asta înseamnă că după-amiază ne vom pune mănușile și vom spăla aragazul. O să ne stropim în glumă cu apă apoi vom face dragoste.
Încă dormi la ora asta, așa că mi-am permis să rămîn puțin cu mine. Probabil pentru ultima dată. Știi că sunt tot al tău, sper să nu te îmbufnezi dacă întinzi brațul și nu mă găsești acolo. Ți-am zis că pentru tot restul vieții mă voi trezi înaintea ta ca să pot face totul firesc.
Curios cum viața te poate întoarce pe toate fețele și în cele din urmă lasă din tine doar ceea ce trebuie să însemni nu ceea ce ai fi vrut tu să fii.
Voi avea o aniversare ciudată. Refac tot drumul pînă la punctul acesta pînă la dimineața asta în care tu dormi cu gura puțin deschisă ca și cum ai vrea să-mi spui ceva.
Îmi doresc o prezență dar întristarea este inviolabilă, aneantizantă. Nimeni nu rezistă în preajma unei permanente mânii. Gabriella s-a refugiat, înspăimântată, în altă cameră. Faptul că scriu îngrozește, ea se gândește că totul e dus, că beau prea mult, că prea multă cafea și țigări nenumărate… Nimeni nu-mi poate lua plinătatea sărăciei, suferinței, nefericirii, nedreptății, nenorocului – nimeni și nimic. Ea – cu plăpânda ei revoltă – de-ar pricepe deodată toate seismele din celulele mele, ar deveni o jertfă inutilă pe un altar al nimănui.
Sunteți tare dizgrațioși, cred că și lui Dumnezeu îi e silă deja.
”Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea
consimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia
însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă daţi
seama că - lumeşte, omeneşte vorbind - altă cale de a înfrunta cercul de fier -
care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul
dictaturii e o fantasmă: frica) - e foarte îndoielnic să găsiţi.
Veţi protesta, poate, considerind că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă
Îmi amintesc de un moment anume, de clipa aceea când m-ai privit în ochi și ai spus, cu capul plecat ușor, într-o parte: „eu nu pot să plâng”, și ai zâmbit. Dar aveai în ochii aceia atât de luminoși o ceață albastră și am știut atunci că tu plângi cand te doare, dar plângi altfel. Și ți-am simțit durerea tăcută, și m-a durut și pe mine.
Porumbelul acesta e alb și se plimbă prin fața mea parcă vrând să-mi atragă atenția cu orice preț. Mai fâlfâie aripile, dar nu zboară. Nu pleacă de lângă mine. Din când în când mă privește așa, din mers.
Eu am ochii împăienjeniți de dragoste. Și sufletul meu plânge. Atât de mult și puternic iubesc încât doare.
ai mei tocmai se despărţiseră în urma unui fluier de arbitru nevăzut. am simţit despărţirea lor în frigider unde era din ce în ce mai puţină mâncare. clipea acolo de nu puteam să dorm noaptea. frigiderul se afla la capătul unui coridor foarte lung dimineaţa redevenea însă la lungimea normală. evitam privirea maică-mii. la naiba cu cei care spun că cel mai scurt drum spre sufletul cuiva este privitul în ochi. descoperisem degetele tale peste palmele mele ca nişte mufe prin care intra dragostea ca la ea acasă. afară tocmai se pornise o ploaie oarecare în timp ce în baie igrasia creştea ca o cocă.
Comentarii aleatorii