Azi două lucruri m-au deranjat. Căţeluşa prea costelivă şi un comentariu. Cam prea ipocrit. Mă gândesc de ce ne numim oameni. Cuvântul acesta este prea frumos. Este o podoabă de aşezat în pomul unui orfan. Este primul pas. Este pruncul pe care mama îl aşteaptă şi nu-l poate avea. Dacă nu am fi numiţi, am putea spera că ne tragem din spirit.
Să faci bine! - sună lozincard. Ce este binele? Suntem siguri că ceea ce facem este binele? Cine stabileşte acest numit bine printre cei numiţi oameni? De ce am crede că (nu) tot ce face numitul om este bine şi de ce nu am crede că răul este un alt fel de bine? Sau, de ce nu, că binele este răul, iar răul, bine? Cine, ce face distincţia? Binele vine de undeva? Ni se dă, ni se cere, ni se bagă pe gât, în traistă, este scos la raport, i se cere socoteală, ce-i cu el? Este abandonat şi aşteaptă ajutoare? Ce speră de la noi când vine de unde vine? Şi dacă ne găseşte cumva pe dos cum reuşeşte să ne întoarcă pe faţă la cât de grei am ajuns?
Oamenii. Sună atât de armonios că n-aş putea să mai ascult o altă melodie. Sunt notele pe care Beethoven a compus Odă bucuriei. Şi Missa Solemnis.
Surd să fii să nu (le) înţelegi compoziţia!
Atunci ce suntem, de unde venim şi cine ne potriveşte numele ca pe nişte căciuli cu urechi încât să nu pătrundă sunetele dinafară, cine ne numeşte în felul acesta în care doare când vezi prostraţie şi animozitate?!