stau cu volumul lui în față, deschis la prima pagină. ascult ecoul. deseară să nu m-aștepți, o, nu, n-am să vin. cu ani în urmă îl ascultam pe cătălin seri întregi, la chitară și voce. pe atunci el era foarte tânăr, era de vârsta mea de acum. mă uitam la el așa cum m-aș uita la cineva foarte mare și foarte transparent, până la cer. dincolo de el întrezăream lumea.

în dreapta lui cătălin, îi urmăresc degetele atingând corzile. și ritmul. ritmul acela care îți dă senzația că se poate trăi întreg, nerotunjit, o viață. ritmul acela puțin prelung, puțin înclinat spre pământ, ca o spirală înfășurată pe mână atunci când pleci mai departe, în semn de loc geometric al trecerilor.

iau chitara, o lipesc de pântec până îi simt lemnul vibrând sub piele. îi ating corzile cu buricele degetelor. apoi îmi las unghiile de la mâna dreaptă să crească lung, pentru ca sunetul să curgă amplu, arcuit, metalic. și unghiile cresc. și noi creștem.
dintre toți, doar el ajunge până la cer.

foto: alina sonea