CRITIC LITERAR redutabil, Alexandru George, ajuns să-şi contemple, în deplinătatea forţelor intelectuale şi creatoare, jubileul celor opt decenii de viaţă şi distins cu Premiul Naţional de Literatură pe anul 2009, acordat de Uniunea Scriitorilor din România pe data de 11 iunie 2010, este şi un important prozator. Romanul „Oameni şi umbre, glasuri, tăceri”, scris în anii '50, dar apărut fragmentar în 1996 şi integral în 2003, este capodopera sa. La Alexandru George, cronologia apariţiilor editoriale nu coincide cu cea a scrierii textelor, astfel că sunt întotdeauna necesare şi utile unele precizări de natură istorico-literară. Legat tocmai de această situaţie, Matei Călinescu observa, în posfaţa ediţiei integrale a romanului „Oameni şi umbre...”, că el este „o capodoperă de tinereţe care – din pricina vremilor vitrege prin care ne-a fost dat să trecem – încununează în loc să inaugureze”.
Şi povestirile scriitorului impun precizări de acest ordin. Se cunoaşte că a debutat tardiv, în 1970, cu un volum de „proze” („Simple întâmplări cu sensul la urmă”), dublat de eseul „Marele Alfa”, o pătrunzătoare incursiune în creaţia argheziană, spre a tipări în anul următor, aproape simetric, un alt volum de povestiri („Clepsidra cu venin”) şi unul de eseuri critice – „Semne şi repere”. Povestirile, situate, prin cronologia editării, la începutul activităţii sale de prozator (ceea ce l-ar putea înseria în chip greşit acelor autori care, precum Rebreanu ori Marin Preda, şi-au „făcut mâna” în proza de mici dimensiuni în vederea „pânzelor enorme” ale romanelor), nu sunt şi primele în ordinea creaţiei, ele fiind, după mărturisirile celui care le-a scris, ulterioare încheierii capopdoperei „Oameni şi umbre...”. Cel puţin în prima sa versiune. Anul trecut, la Editura Institutului Cultural Român, aceste povestiri au fost reeditate, în seria de „Opere alese”, textele fiind reproduse din ediţiile anterioare – „Clepsidra cu venin”, Ed. Minerva, B.P.T., 1998 (de unde este preluată şi prefaţa) şi „Simple întâmplări cu sensul la urmă”, Ed. Muzeului Literaturii Române, 2004.

SCRISE în anii '60, în aşa-zisul moment de dezgheţ ideologic, şi publicate în preajma noului (dar nu aşa de draconicului) îngheţ, provocat de celebrele „teze din iulie” (care, atrage atenţia Alexandru George în cuvântul-înainte la ediţia din 1998, nu i-au fost inspirate lui Ceauşescu – aşa cum în mod eronat se crede – nici de vizita în China, o ţară aflată la începutul unui proces de liberalizare după dezastrul „revoluţiei culturale”, nici de cea de numai două zile în Coreea, ele fiind redactate anterior acestor voiaje), „prozele” scriitorului sunt în alt stil decât cel impus de autorii de prim-plan ai momentului, care „ţineau să pară nişte eruptivi, nişte necontrolaţi, nişte spontani”, urmărind, parcă, să se afle într-un soi de acord cu pretinsul „puls al vremurilor noi”. Sunt proze livreşti, fanteziste, uneori fantastice şi mai întotdeauna, cu termenul preluat în chip mărturisit de la Şerban Cioculescu, „fantasticiste”, ingenioase exerciţii de prestidigitaţie stilistică prin care adie, abia sesizabil, un duh parodic şi, prin consecinţe, modern. Se simt în ele ecouri de lectură, pe care criticul însuşi le indică, precizînd că tradusese în anii '50 „Povestirile crude şi insolite” ale lui Viliers de l'Isle Adam şi că i-a citit, mai apoi, pe Bontempelli, Pirandello, Moravia, Mario Soldati. Dar, ar fi de adăugat, probabil şi pe Dino Buzzati şi, fără îndoială, pe Borges, căci prozele lui Alexandru George sunt şi ele nişte „ficciones”, un soi de basme cu tâlc, nutrite nu de lumea reală, ci de lumea-bibliotecă, poveşti cu eroi recognoscibili, plasate într-o semnificativă atemporalitate livrescă. Principala lor calitate constă în ingeniozitatea tratării unor subiecte devenite bun comun al literaturii, dublată de o remarcabilă virtuozitate stilistică. Iată, de pildă, „Maşina timpului”, cu acţiunea plasată „în vremurile acelea, când omenirea nu se ticăloşise cu totul, iar credinţa ardea încă vie şi puternică în multe suflete” şi când „Satan se învârtea mai curând neputincios şi contrariat în faţa spectacolului acestei lumi, pe care o stăpânea mai mult în imprecaţiile şi ameninţările teologilor şi predicatorilor decât în realitate”; dar în care izbutea să descopere câte un discipol, după cum vor avea ocazia să bage de seamă părintele Aloys Ignatius Scheffer şi cancelarul Guandia, intrigaţi de preocupările tânărului şi retrasului monarh din Hofburgul mai curând livresc decât istoric, dezgustat atât de vânătoare , petreceri sau război, cât şi de viaţa de curte şi cufundat în îngrijorătoare studii ştiinţifice, în care se amestecă vrăjitoria, cabala şi fantasmagoriile. Întâmplător sau nu, prozatorul dă, în 1968, câteva pagini asemănătoare celor din „Princepele”. Mai păstoase şi mai agresive Eugen Barbu, mai rafinat-livreşti la Alexandru George. Şi, desigur, cu altă funcţionalitate epică şi cu altă ţintă: „Palatul fusese transformat în parte într-un vast laborator în care-şi găsiseră de lucru învăţaţi şi experimentatori adunaţi din toată lumea, atraşi de faima acestui mecena al ştiinţelor, veşnic însetat de cunoştinţele cele mai curioase. Prin bolboroseala lichidelor, prin fumegatul retortelor şi suflarea foalelor ce grăbeau topirea diferitelor materii, împăratul îşi strecura silueta uscăţivă, ca un vraci palid şi puţin speriat. Trupul lui real, fantomatic, părea că se zămislise dintr-o tulumbă de sticlă odată cu aburii licorilor care fierbeau, ca o probă excelentă a propriilor sale cercetări docte – şi de acea ameninţa tot timpul să se prefacă, înapoi, într-o umbră”. În acelaşi spirit, prozatorul desfăşoară cu voluptate o poezie plină de farmec livresc, în care amestecă nume, titluri şi competenţe atestate sau fictive, precum „Michael Stanhufius, specialist în meteoriţi şi interpret desăvârşit al formei norilor, Celsus Minerva, subtil observator al minunilor naturii [...] Hannibal Morcillo, neîntrecut investigator al viselor pe care le explică în «Liber somniis et insomniis» [...], Melchior Lion, acerbul antiaristotelician, foarte doct în problema cometelor, a căror explicaţie ştiinţifică o dăduse, dovedind originea lor extralunară şi emanatorie [...], Iohannes Fornix, ilustru prin lucrările sale în domeniul alectromanciei, clidomanciei, dactilomanciei, căutător al celei de-a cincea esenţe şi autor al masivului op «Secreta secretorum»”. Dar şi „ anatomistul Andreas Vesalius, Pontus de Tyard, cu tratatul său asupra universului, Erasmus Reinhold, îndrăzneţ astronom deschizător de drumuri, Paracelsus, Thaddeus Hagecius, marele metoscop de la Praga, Girolamo Parabosco, al cărui «Oracolo» tipărit la Veneţia era una din lecturile de bază ale împăratului, ba chiar şi Marcellus Squarcialupus, pe care monarhul îl ajutase în exil şi-l apărase de acuzaţia de socianism, cu toate că acesta era un savant ostil astrologilor”. Ori „maestrul Petrus Albrecht Unus”, care „reconstruise magnificul ceas cu îngeri din turnul de la Heiligentor, făcându-l mult mai frumos decât va fi fost vreodată”. Şi care, beneficiind de pasiunea pentru invenţii, de curiozitatea, dar şi de „larga munificenţă a monarhului”, va construi strania şi uriaşa maşinărie cu ajutorul căreia, ca un ucenic vrăjitor, împăratul chiar pare a se întoarce în timp. Dar „Maşina timpului” nu aminteşte, în primul rând, de cartea lui H.G. Wells, ci mai curând de parabola Marelui Inchizitor din „Fraţii Karamazov”, reluată într-un stil vag borgesian. În acest sens, ea este, mai curând decât istoria celui care a invins timpul, povestea părintelui Aloysius, pus pe gânduri de cuvintele ducelui Luiz Lope de Guandia y Bergen, şoptite în timpul ceremoniei funerare a monarhului: „Mi se pare că totuşi era ceva adevărat în maşina aceea diabolică”. Aşadar, un eseu al luptei dintre Bine şi Rău, o dispută cu sine a unui discipol al lui Ignatius de Loyola, îngrijorat, ca şi bătrânul inchizitor dostoioevskian, de slăbiciunea umană: „Totul era armonios şi desăvârşit în lucrarea naturii, ca şi cum întreaga alcătuire a lucrurilor văzute asculta de un plan urzit în Nevăzut spre slava şi lauda Domnului. Frumuseţea clipei e totdeauna un reflex din gloria Eternităţii. Şi totuşi gândurile preotului se îndreptau mai mult către Celălalt, spre făptura negrăită, spre subtilitatea cu care ştia el să vâre zâzanie între oameni, spre necontenitele lui metamorfoze, spre derutantele lui apariţii, de o ingeniozitate ce, dacă nu ar fi vorba chiar de el, s-ar putea numi diabolică. Nu încerca să-şi izgonească din minte această prezenţă, căci Pater Aloysius nu era omul care să se teamă de vreo dispută, oricât de grea.
- Dumnezeu a vrut să facă din mine, îşi spunea el, o spadă ascuţită şi invincibilă în mâna Bisericii – dar ceilalţi oameni? Ce vor face ei? Cum vor izbută să înfrunte şi să combată Răul, cum vor putea ei să deosebească adevărul de simpla amăgire diabolică? Cum vor putea ei dobândi mai repede puterea sufletului şi a minţii, care, la cei mai mulţi dintre fiii lui Adam fiind slabă, îi face să alunece de atâtea ori în cele mai funeste năluciri?”
Toate acestea aşezate într-un joc intertextual şi stilistic, puse în rama unei partituri a naratorului, care pare un straniu personaj borgesian, ori un monah philippidian, meditând în chilia lui împotmlită într-un ev mediu eternizat, limpezit şi ajuns la o ideală împăcare cu sine, asupra amăgirilor cugetului: „mai târziu s-au şi scris câteva cărţi ce ne povestesc cu multe amănunte adevărate sau mincinoase legenda meşterului care a făcut minunea cu ceasul de le Heiligentor. Una dintre ele e scrisă de un martor al celor petrecute şi a apărut în oficina lui Leonhard Nassinger. Acolo se spune că părintele Aloys a convocat un sobor de prelaţi care s-au dus în procesiune la palatul imperial şi au gonit cu grea afurisenie pe Diavol afară din cetate. Acesta a fost văzut fugind pe Poarta Sfinţilor în chip de monstru negru şi păros. Era întovărăşit de un ecou de mugete şi alerga plin de furie, ca un bivol întărâtat, până ce arătarea lui s-a năruit în flăcări şi în fum în locul ce şi astăzi se numeşte Teufelsgrube şi pe care oamenii îl ocolesc cu teamă.
Marele orologiu n-a mai funcţionat după dispariţia meşterului care-l construise [...] Mai târziu, în timpul marelui asediu, a fost nimicit turnul de o ghiulea turcească. [...] Iar legenda s-a păstrat până în zilele noastre, poate numai ca o dovadă de ce smintiri ale bieţilor oameni erau cu putinţă în vremurile acelea întunecate, când pacea şi raţiunea nu puseseră încă stăpânire pe toate spiritele, iar lumea trăia înfricoşată în cuget şi născocea tot felul de aberaţiuni şi eresuri”.

INTERTEXTUALISMUL „fantasticist” , aşadar ludic, inteligent-speculativ şi plin de vervă al lui Alexandru George se manifestă din plin şi în celelalte proze ale sale. Ele rescriu subiecte şi aduc nuanţe noi sau noi înţelesuri, fine, surprinzătoare şi sugestive. Astfel, „Don Juan în Sicilia”, mimând stilul nuvelelor romantice italiene, practicat, la noi, cu prea puţin succes de Asachi, aduce o nouă ipostază a celebrului seducător. Ducele Juan Ruiz del Rey, venit să se reculeagă la mormântul Isabellei Maria Agata, Principesă de San-Vitorio, moartă în 1796, la numai 36 de ani, simte în spatele lui „umbra unui om în negru, care-l urmărise tot timpul”. Acesta se recomandă drept contele Arrigo Landini şi va asculta povestea plină de poezie şi tristeţe a iubirii fără speranţă a lui Ducelui Juan faţă de Donna Isabella, care apare, în istorisirea lui, până la misterioasa ei moarte, ca o întruchipare a fidelităţii. O povestire eşuată şi un autor ratat, s-ar putea zice. Contele, care era, de fapt, soţul femeii, nu se lasă convins, şi vrea să-l ucidă pe povestitor. Care, sicilian fiind, şi mai mult „cavaler” decât „autor”, îl ucide el pe Landini. Spre a pleca apoi „cu chipul întristat de o nouă victorie, cu sufletul împovărat de încă o amintire, undeva spre miazănoapte”. Tot aşa, în „Mefisto la Weimar”, un tânăr, care s-ar putea numi „Anselmus sau Adamante, Aloys sau Albericus”, dar, de fapt, se cheamă Bronislav şi are o înfăţişare de student sărac, îi face o vizită bătrânului autor al lui „Faust”, pretinzând că el este diavolul, dar stârneşte revolta unui supus servitor al poetului, pe care-l cheamă Belemoth şi pretinde că, de fapt, divolul este chiar el. Scena i se pare bătrînului poet trucată, o stratagemă prin care cei doi ar încerca să-i alimenteze inspiraţia, deşi, ideea că aceasta ar avea nevoie de sprijin din partea Realităţii lui i se pare bizară. În fond, Mefisto e, probabil, chiar înlăuntrul celui care începe să scrie, înmuind „pana în cerneala neagră ca fundul Tartarului”.
„Prozele” lui Alexandru George sunt ale unui degustător de literatură care cunoaşte bine trucurile acesteia. Pastişând cu intenţie, inteligenţă şi vervă stilurile romantice, acesta scrie povestiri de un autentic farmec livresc, ludice şi însoţite de un zâmbet secret. Probe de vituozitate stilistică, ele n-au fost atinse de patina vremii. Ba dimpotrivă.
_____________________________________
*Alexandru George, "Paşii unui fantasticist", Povestiri, Editura Institutului Cultural Român, 2009, 454 pag.