M-a căutat o singură dată, dar atât de insistent… Nu eram acolo unde-mi ştia ea domiciliul. Mânia i se citise pe faţă. Mi-au povestit foştii vecini, cei care-au apucat şi ei să se ferească din calea loviturilor fără milă aplicate, de regulă, de frustraţii care n-au reuşit în viaţă (asta cu viaţa, chiar e tare!).
Chiar, n-am înţeles, de fapt, care să fi fost supărarea? N-avea încărcare? Se terminaseră bărbaţii pe lumea asta? Şi chiar aşa de-ar fi fost, ar fi putut încerca şi cu femeile (e doar o sugestie, n-am dat cu paru’... ), har Domnului că are de unde alege: de jur-împrejur numai oportunităţi apetisante - ca să zic aşa – şi oameni predispuşi, din păcate, să apuce pe un drum căruia, personal, i-aş pune barieră. Nu barieră. Zid. Centură de castitate!
Fugisem spre sud, la căldură (lâncezeala mi se potriveşte ca rochiţa scurtă Katarinei Witt), blând radiat de un soare când blond, când şaten, mă răcoream când aveam chef (şi aveam chef!) în ape verzi-albăstrui şi îmi ostoiam setea sorbind cupele pline lăsate la îndemâna drumeţului (cred că se vede clar c-am folosit singularul, da?) apoi, adormeam ca un bebe sătul şi proaspăt înfăşat, pe perna aceea vie (iar cuvinte d-astea, normale!).
Nici prin cap nu-mi trecuse, vreo clipă, că m-ar putea căuta cineva să-mi ceară socoteală, cu atat mai puţin… să fie ea; crezusem că am stabilit tacit, la un moment dat, acu’ ceva timp în urmă, sa ne vedem fiecare de treburile noastre, separat, aşa cum stă bine unor persoane serioase, mature, trecute bine prin viaţă (acest cuvânt devine obsedant, nu credeţi?).
Ţi-ai găsit! Degeaba am crezut că pot scăpa, că poate şterge datoria pe care o am faţă de ea, că gândurile mele vor fi de-acum libere să sară-n sus de bucurie, că imaginaţia va putea naşte, chiar şi prin cezariană, realitatea. Lăsând cât mai puţine urme, mă gândisem, blegul de mine (că naiv nu pot să-mi spun), că va uita încet, încet de mine, că-şi va umple timpul cu alte figuri, care mai de care mai interesante. De ce şi eu? Pentru ce să plătesc? Da, chiar aşa: ce mare vină, care-i treaba? Ce-am făcut atât de grav, încât să se ţină scai? Am vreun merit deosebit, i-am căzut cu tronc definitiv?
De fapt, mă fac că nu-nţeleg. Ştiu că trebuie să plătesc pentru toate: am râs cu poftă, am iubit cu patimă, am băut apă rece de izvor când mi-era sete, am citit minunăţii scrise de oameni deştepţi, am plutit pe valurile mării, dar şi pe propriile vise, am mâncat pâine aburindă cand intram, în sfârşit, noaptea, hămesit, în casă după o zi de joacă, mi-am potolit şi foamea de muzică ascultând operă, dar şi manele, am dat noroc cu fericirea când mi s-au născut copiii, am privit frunzele tremurând de plăcerea mângâierii vântului, m-am lăsat îmbrăţişat de stropii de ploaie, am urlat de bucurie pe stadion, am strivit în picioare ţărâna drumului de munte şi nisipul pe plajă. Am fumat linia orizontului şi-am dormit la umbra căpiţelor de fân, pe pat de iarbă, am ascultat scâncet de prunc şi talăngile vacilor cu ugerele plesnind de lapte, am privit îndelung pânze pictate de artişti renumiţi, dar şi pe cele ţesute, în colţurile întunecate, de fiinţele acelea respingătoare, am numărat cu înfrigurare banii din buzunarele veşnic prea largi, dar şi secundele rămase până la întâlnirile mereu romantice, întotdeauna binefăcătoare. Şi câte şi mai câte...
Pentru toate astea, totuşi, credeam că am plătit, cu vârf şi îndesat: am zbierat imediat ce-am facut ochi (mai mult ca sigur mă durea ceva, îngrozitor de tare), am plâns din tot sufletul când mă prăbuşeam, lovindu-mă de colţurile dulapurilor, la primii paşi nesupravegheaţi, am plâns de ruşine când, la grupa mare, fetiţa de care eram îndragostit - şi pe care o ţineam, mai tot timpul, de mânuţă - a făcut pe ea, în direct şi la o oră de maximă audienţă, în timpul serbării, tocmai (sau poate din cauza) când recita, cu patos, versurile acelea superbe (oare de-acolo mi se trage chestia cu poezicile?) din care rezulta că... ploaia va face mare floarea pe care o aveam eu în grădină. Am plâns înciudat când primii colegi de şcoală mă strigau "grasu- contrabasu!" . Când am încasat prima cafteală de la batăuşul şcolii am plâns cu furie ştiind că nu-l voi putea răpune niciodată (ca John Wayne pe bandiţii cei răi), am mai plâns de durerea aia care nu poate fi descrisă (aia care îţi sfâşâie ceva care se rupe în tine, fără să te doară niciun os, nicio bucaţică de carne, niciun ochi, niciun dinte) decât de alţi timizi care, la rândul lor, doar au dat (pe dinafară) iubire, fără sa primească altceva decât batjocură şi minciună, am plâns sfâşietor când tata n-a vrut să mai stea cu mine, preferând să se încurce cu aia, la spital (aceeasi poveste: a crezut că a divorţat amiabil, fără obligaţii ulterioare, fără poliţe de plătit), am plâns noaptea în pernă, rugându-mă la bunul Dumnezeu să-i dea minte fiului care voia să devină paraşutist, am bocit chiar şi la filmele siropoase (când una, oarecare, rămâne pe peronul murdar fluturând o palmă străvezie către iubitul plecat la război), ba am plâns chiar şi la moartea lui Ceauşescu (de frică să nu mă-mpuşte vreun terorist... d'ăia electronici!).
Ce să mai zic, am zăcut destul, poate prea mult, poate insuficient (din moment ce ea mă vrea, în continuare, pus deoparte, alesul ei, fără alternativă, ca în replica aceea celebră (dar nu cerebrală) "... ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă... "), poate deloc.
Amuzant este că n-am iubit-o. Niciodată. Şi i-am şi spus asta, dar nu i-a păsat şi nu-i pasă. Mă vrea. Asiduu. Îmi doreşte, în primul rând, trupul, deşi n-ar recunoaşte, lasă mereu să se înţeleagă (vuieşte târgul!) că pentru sufletul meu aleargă. Aş! Cine s-o creadă? Poate alţii. Eu nu.
Mi-e somn, foarte somn. Oboseala unei alte zile s-a aşezat, subtil, dar atât de grea, de apăsătoare, pe pleoapele mele.
O fi, deja, ea?