Dincolo de întrebări nu există răspunsuri. Doar imaginație.

Totul începe într-o frizerie. Vezi bărbații cum își așează copiii pe scaun explică frizerului cam cît să taie din păr copiii se uită cuminți ca Isaac așteptîndu-l pe Dumnezeu să exclame Abrahame m-ai convins cît de mult mă iubești dar Dumnezeu nu vine sau cel puțin de la o vreme nu mai vorbește limba bărbaților.
Atunci începi să-ți dorești un copil poate blond dacă nu e să fie blond atunci șaten negru zîmbești pînă la urmă ai accepta și portocaliu te întrebi cum ar arăta un copil portocaliu portorican finlandez nu mai contează doar să fie al tău și să-i vezi craniul mic tresărind cînd mașina de tuns îl pișcă din cînd în cînd. Un copil care să-ți poarte numele ori să aibă numele pe care l-ai vrut tu pentru tine să nu repeți greșelile prietenilor tăi care s-au întors din Irlanda și au pus un nume aproape imposibil sigur ei nu s-au gîndit că va rămîne așa toată viața ei s-au gîndit la patronul irlandei și nașul mare.

Să luăm un moment oricare să considerăm că e momentul zero tragem o linie și așteptăm să vedem ce se întîmplă.

Adică există dimineți în care îți dorești să te trezești în Veneția poate brutar sau cercetător care caută soluții pentru salvarea Veneției de la scufundare. Sau cultivator de coca. Dar te trezești te pipăi și te întrebi dacă e chiar real ce ți se întîmplă poate visezi că ești tu ca în visele alea extrem de reale unde se întîmplă multe nenorociri-de exemplu eu visez tot timpul că îmi cad dinții-iar cînd te trezești te bucuri că ești tu și nu altul. Dar nu visezi și asta te deprimă poate ai fi meritat mai mult dar hei nimeni nu primește viața ca să fie mulțumit.

Adică există momente în care aștepți un telefon dar telefonul nu sună aștepți o scrisoare dar scrisoarea nu vine încerci să găsești scuze pentru ceea ce oamenii nu pot să facă. În realitate nu există scuze totul se întîmplă firesc e un fel de echilibru oamenii există ca să dezamăgească iar pentru asta au nevoie de o mică parte a omenirii care se compune din naivi. Pînă la urmă oamenii n-ar putea exista dacă nimeni nu crede în ei.

Să luăm un moment oricare. Ca de exemplu momentul acesta în care nu-mi doresc altceva decît să fiu beat pulbere Adi e în drum spre Sibiu Ioana stă în pat și se uită la filme cretine telefonul nu sună scrisoarea nu vine și e o liniște atît de apăsătoare încît mă simt băgat într-o presă hidraulică.
Răzbunarea vine tiptil gîndurile fug mă gîndesc ce bine mi-ar prinde acum un Lexus cu motor hibrid nu știu de ce mi-ar prinde bine e doar o stare nedefinită de cald cînd mă gîndesc la lucruri imposibile. Sau și mai bine să mă închipui după vreo cinci mii de ani descoperit de arheologi, mumificat în liniște cu mîna stîngă îndoită ca faraonii și lumea să creadă că e o descoperire epocală.

Adevărul e că orice moment aș lua sunt la fel de gol ca o cutie de pate mandy. Aș putea să-mi plîng de milă să dau vina pe toți ori pe mine dar n-ar ajuta cu nimic. Adi tot în drum spre Sibiu Ioana tot în pat la frizerie alți bărbați cu fiii lor și eu blocat în același moment ca un calculator după o pană de curent.

Adică cui îi pasă ce-ai învățat despre viață. Cînd am făcut reportaj de la autopsie fotoreporterul leșinase lîngă mine. E curios mirosul ăsta de parafină. Ar putea fi chiar plăcut dacă ai putea să-ți reprimi gîndul că te conservă. Singurul lucru pe care nu-l suportam era putoarea de transpirație. Pînă la urmă am înțeles că și ăsta e un semn că trăiești. Ai putea zice că orice e posibil cu puțin efort. Dar nu.

Singurul lucru pe care l-am învățat despre femei e că niciodată nu vor face gesturile pe care le aștepți. Uneori vor gesturi mărețe ca de exemplu să te trezești cu noaptea-n cap să le conduci la aeroport iar gestul acesta măreț să le vindece bulimia sentimentală. Asta doar pentru o vreme cînd își dau seama că un gest măreț nu compensează gesturile mărunte gesturile zilnice care fac din apropiere modul nostru de-a fi. Alteori îți cer gesturi mărunte ca de exemplu să faci patul să știi exact cît zahăr să pui în cafea să nu-ți lași șosetele pe marginea patului. Tot doar pentru o vreme pînă cînd își dau seama gesturile mărunte nu înseamnă nimic fără gesturile mărețe și brusc cineva care un an de zile n-a contat deloc face un gest și șterge tot ce-ai făcut tu în fiecare zi.

Aș vrea să nu-mi pese dar îmi pasă. Notre raisson d’etre: ensemble.

*
Dacă aș fi Al Pacino probabil ăsta ar fi momentul în care aș urla i’m in the dark here.

Să presupunem că am avea toți puterea de a da timpul înapoi. Bat pariu ca nimeni n-ar încerca să schimbe ceva în adîncurile noastre toți suntem mulțumiți de ceea ce am devenit.

Să luăm acest moment de tăcere de exemplu. Un moment de tăcere covîrșitoare în care îți auzi organele tropăind ca elfii lui Moș Crăciun ele îți aduc viață dar tu nu vrei și asta te face să deschizi ochii a doua zi poate undeva se întîmplă ceva dar nu. Nu se întîmplă nimic înveți doar că să nu vrei să trăiești e de fapt ceea ce te pune în mișcare.

Spui tuturor că trăiești ieftin. Nu cunoști pe mulți dar te mîndrești că cei pe care îi cunoști sunt mereu lîngă tine. Și vine momentul de liniște covîrșitoare în care ai nevoie cumplită de oameni îți spui că pînă acum ai făcut tot ce era omenește posibil dar ai și tu nevoie să simți o voce să vorbești tîmpenii într-un final să-ți auzi vocea și să nu crezi că e inutilă. Și ce primești.
Un fel de mesaj care sună așa ești cel mai mare poet în viață ai grijă de tine te sun cînd pot.
Un fel de mesaj care sună așa m-a durut ceea ce ai spus nu sunt de piatră.

Hai s-o lămurim.
Cel mai mare poet am fost în clasa a III-a. „Pornita-ți voi spre zări îndepărtate/de frig și ploi biciuitor mînate/inima plînge-n noi/că ne-am despărțit de voi/copacii se tînguie amar/și zeci de ciori apar/.”
Asta a fost singura poezie pentru mine pe care am scris-o pe un vocabular pe care l-am împărțit, jumate poezii jumate jurnal secret. Îl am și-acum are desenat pe el peștera bufnițelor iar pe ultima foaie fire walk with me.

Dacă oamenii nu sunt de piatră înseamnă că eu sunt Robotboy și nu am voie să plîng pentru că dacă plîng îmi consum uleiul nu mă mai pot mișca.

Savurează momentul. E momentul tău de glorie tu cel care spuneai că trăiești ieftin că ai nevoie doar de un singur moment de slăbiciune și că valoarea unui om e dată de oamenii care roiesc în jurul lui ca fluturii după filamentul becului. Savurează momentul în care nu e nimeni lîngă tine. Restul momentelor nu mai contează. Atunci ai avut nevoie.

Uneori îți vine să crezi că Dumnezeu e un puști de rahat răsfățat are părinți în Irlanda care compensează lipsa de educație cu îndeplinirea tuturor poftelor. Că nu e nimeni lîngă el se compensează cu ultimul model de mobil Samsung.
Asta o înțelegi după ce bei un inel de logodnă te trezești cu fața zdrobită legat de o targă la Spitalul Municipal medicul despre care ai scris că a luat șpagă îți face o gaură în penis să-ți ia probe de urină doar doar te-o înfunda cum l-ai înfundat tu pe el. Asta o înțelegi plecînd cu tot cu targă și-n timp ce dai din clădire în clădire rîzi ca prostu și-ți zici uite o broască țestoasă pe care ioana ar trebui s-o arate mayei și o grămadă de gînduri îți trec prin cap întinzi mîna după ele lumea te crede nebun dar nu ești. Cel mult hai să zicem un bou care crede prea mult în oameni.

Ce ți se mai poate întîmpla?
Să uiți ordinea cronologică în care s-au întîmplat toate dar să știi cu exactitate momentul în care ai căzut și să retrăiești momentul ăla la nesfîrșit.
N-ar conta că de ziua ta iubirea pe care ai crezut-o a vieții tale se culcă cu altul pentru un pumn de halucinogene.
N-ar conta că următoarea iubire pe care ai crezut-o a vieții tale e depresivă și nu poți face nimic pentru că ți-ai promis ție că oamenii care contează îi coși de tine să nu mai plece.

Dacă ai fi bărbat ți-ai zice life suck’s ai trage aer în piept și după slubja de la 10 ai bea o cafea cu profa de enegleză de la alto. Dar nu ești. Știi de ce? Pentru că ești un idiot care îl citește pe Leonard Cohen și care ajunge la concluzia că nu trebuie să iubești în gura mare o inimă altfel inima vine la tine ca un refugiat.

Știi pînă la urmă ce-am învățat eu?
Dincolo de întrebări nu există răspunsuri. Doar imaginație.

Cel mai mult îmi place să cred că viața e un poem scris într-un moment de maximă inspirație și se termină brusc așa cum se termină orice moment de maximă inspirație.

I’m Forest. Forest Gump. And that’s all i can say about this.