a câta moarte-i asta? întrebam
pipăind șuvițele luminii
și cât va dura amețeala jilavă,
golul care mă soarbe ca pe ultima picătură de sânge?
cu ce haine se-mbracă o dragoste făcută pământ
și de unde-și culege sămânța?

mă privesc în oglindă și chipul meu tace.
umbra i se lovește de pereți și niciun ecou pe aproape,
să-i toarne credință în pumni.
doar pulberi și așchii, hrana rece a clipei,
pustiul și numele lui
înfășurat la pieptul amintirii
ca un ștergar decolorat și rupt.

mi-e sete. primăvara scâncește la ușă,
se miră că nu-i nimeni să-i deschidă.