1 Doamne, a venit iar ziua aceea când răul
nu se mai poate desfăta cu nimeni
se ghemuiește în sine

2 genele lui cercetează închipuirea, buzele
sărută năluci, scrie poezii
despre nedreptate

3 roade miezul mărului precum un vierme
și cuvintele lui se dezic
de iubire

4 căci de sâmburele ei el nu se poate atinge
coboară păsările din munte și ciugulesc
din poama stafidită

5 iar când poama cade pe pământ, el se mută
într-un bob de nisip, arșița îi usucă
măduva tulburată a oaselor

6 Doamne, se jeluiește el, toți își întorc
fețele de la mine, de ei nu îmi pasă
dar, Doamne, tu până când?

7 până când ploaia imaculează urmele din
inima nedreptățitului, până când
neaua îngroapă muntele