…doar dac-ai plâns îți poți aduce aminte!
Dalbe zăpezi se aștern pe coapsa pădurii de jad. Dinspre munți, ceața, învăluie acoperișuri, case, turla bisericii. Umbre se preling, în odaie, printre rafturi, printre cărțile lui Jules Verne, fetiș rătăcit printre volumele de specialitate. Nu este întuneric, nu încă, numai tristețe, premergătoare, nesfârșit de adâncă...
”Eu sunt limba pietrei care gândeşte, iar gândurile ei, în mari bucăţi de aer vorbite sau în iuţi crivăţuri rostite, de vrei să auzi şi pentru tine le zic.”
...păienjeniş, putregai, pretutindeni
de ce nu-mi vorbești? întreb umbra
umbra se chircește printre vrejuri strivite de furii mii de aşchii
eideză a unor rânduieli nerostite coada dragonului s-a frânt
peste pământ durerea, neputinţa, dar mai ales teama,
platoul, asemenea unui atol, refugiu printre valuri rostogolite de stânci
rece metalul sfâşie carnea palmelor păsări furioase se năpustesc, îmi sfâşie stomacul, faţa, zdrobite de vânt pleoapele sângerează, nu pot continua, încrâncenarea furibundă a nevăzutului Shylock, încet, infinitezimale, secundele trec, las cablurile din mâini, aceasta va fi clipa în care
Hermeneia a împlinit șase luni. Este oare ce mi-am dorit? Nu știu, dar a fost o experiență interesantă. Mă uit în urmă. Mă uit la oameni. Întotdeauna m-au fascinat. Oare așa sînt și eu? A scrie e un lucru special. Luăm litere și cuvinte și ne învîrtim în ele ca într-o beție a tangoului. Visăm dar sîntem treji totuși. Vrem să le dăm sensuri dar încă le căutăm în noi și în jurul nostru. Dar oare cît valorează cuvintele noastre? Dar cuvîntul nostru... Le scriem astăzi și mîine ne speriem de unduirea lor, de mușchii lor încordați, de colții lor și vrem să le ștergem. Le ștergem, dar oare chiar le ștergem? Oare poate o pasăre să își aducă înapoi cîntecul sau o pădure foșnetele? Îi putem noi smulge lui Dumnezeu din palme cuvintele noastre, din urechi vorbele noastre?!
Ne invităm mereu. De fiecare dată când ne întâlnim, unul dintre noi lipseşte. Acum, în sfârşit, suntem faţă în faţă. Două feţe ale aceleiaşi monede. Identice. Dar diferite. Între noi – Ianus. Şopteşte ceva. Parcă … Nu contează.
Variantă.
Ne invităm mereu. De fiecare dată când ne întâlnim, unul dintre noi lipseşte. Acum, în sfârşit, suntem faţă în faţă. Două feţe ale aceleiaşi monede. Identice. Dar diferite. Între noi – Ianus. Şopteşte ceva. Parcă despre moarte şi viaţă…
noaptea îmi simt inima ca o vulpe hăituită în propria vizuină. noul meu vis e că stau pe un pat de spital o asistentă mă dezbracă încet de frică dragostea mea se înfige în creier tot mai adînc să n-o găsească nici o perfuzie. mă trezesc într-un întuneric complet de fapt nu-mi dau seama dacă el e complet sau dacă mă face complet.
apoi marea debarasare începe. ne scoatem morții îi aranjăm frumos în fața blocului. auzim mașinile gunoierilor cum îi ridică atunci înțeleg. dincolo sînt concasoare și tot felul de utilaje care ne transformă în diamante. e frumos să sfîrșești așa ca o piatră rară pe degetul unei femei.
Comentarii aleatorii