The movie will begin in five moments/ The mindless voice announced.
Sperietură groaznică dimineață. Gresia din bucătărie s-a umflat din cauza frigului. Covorul a început să se miște de parcă pe sub el ar fi mișunat o vietate necunoscută. Apoi gresia a pocnit ca burta unui înecat.Orașul a înghețat peste noapte. Fețe schimonosite și blocuri ghemuite ca niște oameni surprinși făcându-și nevoile prin bălării. Și senzația că te privește un ochi uriaș, că o mână la fel de uriașă îți ghidează toate gesturile. Durere înfiorătoare în omoplați. Am dormit prost, foarte prost. Ioana ar zice că e timpul să-mi crească aripi. De cauciuc. Știi tu, ca mânerele unui scaun cu rotile. Semiîntuneric. Păcănitul scurt al tastelor și bâzâitul înfundat al calculatorului. Nimeni în preajmă. Go fix my head, create some wealth. Încă o zi de care stau atârnat ca de o bandă lipicioasă pentru prins muște. Un chiștoc de țigară și o mie de lei. Atât. Și o cafea în care torn absent zahăr. Atât de mult încât mi se străpezesc dinții. Durerea aia nenorocită de omoplați îmi taie respirația. Să fie oare durerea pe care mi-am imaginat-o de-atâtea ori când nu voiam decât să am o boală incurabilă iar puținul timp care mi-a mai rămas să mi-l petrec îmbătându-mă? Nu e. Doar o durere nenorocită pentru măruntul fapt că am dormit strâmb. Durerile mari vin când ești cineva important.
evident vom rămâne obosiți, ca după o peregrinare îndelungată. fiecare urmă lăsată pe asfalt este o asimptotă a durerii. aici ne oprim. niciun pas mai mult. suntem condamnați la o subviață maladivă, atingem limita de jos a viului. forma mea detestă forma ta, sau invers. nici nu mai contează.
nu suport vara asta verde-gălbui, colecistică și grețoasă. îmi voi prelungi voința, atât cât se mai poate, până forma asta se va sfârși. nu mai pot ascunde nimic, mi-am prins rădăcinile în sinceritate și trag seva zilnic, la ore fixe. e o altă adicție, îmi spui. eu confirm și mai iau o doză, sub ochii tăi, să te privesc amplu, ca după o sinucidere. eu sunt un bolnav liber, adaugi nonșalant. oho, ce triumf, dragul meu, te-ar invidia camarazii de umbre. nu mă asculți.
Îmi amintesc de un moment anume, de clipa aceea când m-ai privit în ochi și ai spus, cu capul plecat ușor, într-o parte: „eu nu pot să plâng”, și ai zâmbit. Dar aveai în ochii aceia atât de luminoși o ceață albastră și am știut atunci că tu plângi cand te doare, dar plângi altfel. Și ți-am simțit durerea tăcută, și m-a durut și pe mine.
Porumbelul acesta e alb și se plimbă prin fața mea parcă vrând să-mi atragă atenția cu orice preț. Mai fâlfâie aripile, dar nu zboară. Nu pleacă de lângă mine. Din când în când mă privește așa, din mers.
Eu am ochii împăienjeniți de dragoste. Și sufletul meu plânge. Atât de mult și puternic iubesc încât doare.
oradea
există unele ore în noapte în care sunt punct vamal oamenii prezintă actele declară pe propria răspundere ce au pe suflet atunci mă deschid ca un pod pe sub care trec prea pline vapoare nimeni nu stă preț de o clipă vorbesc în șoaptă oare ce-i dăm azi vameșului
nimic le răspund ei sunt prea departe să mai audă rămân în gheretă glasul meu e zgomotul înfundat al unei bărci cu motor
chișinău criș
pe șosea urme de frână semn că pe-aici au trecut oameni nările se dilată adulmec nu mai e mult până la ei noaptea e un curcubeu la capătul căruia se află pacea promisă
adevărul e că mai am puțin de trăit așa că mă rezum la ce știu mai bine
bucuria nesomnul și germinația celui fără de rădăcini
și au venit marile călduri. peste care nu știu cum vom putea trece. poate îmbrăcați cu șorțuri de azbest sau plumb ca într-o secție de radiologie. acolo am văzut pentru prima dată ce se află în mine. priveam pe un monitor la plămânii mei. aveam gura căscată ca un copil care are polipi.
plămânii mei erau ciudați ca niște vălătuci de sârmă ghimpată.
tăcerea e un fel de liniște.
noaptea e un fel de liniște.
berea e un fel de liniște.
dulapul e un fel de liniște.
lumina e un fel de liniște.
liniștea e un fel de liniște.
Comentarii aleatorii