Motto: „Dumnezeu ne pune în suflet fiecăruia, câte o întrebare. Nu știu să răspund decât celei care mi se pune mie.”
Petru Dumitriu
Nici un cuvânt al meu nu este întâmplător. Cu diferența că, față de societatea ce preferă intimitatea când are de dat socoteală, răspunsul meu este public. Îmi scriu cărțile cu responsabilitate și curaj. Nu mai am nimic de pierdut, chiar viața mea face parte dintr-un plan de reeducare a omenirii.
Din ce e făcut războiul?
din soldați răpiți
(prizonieri ce ne tulbură liniștea
vorbind prin gura unui tată palid, fară de somn)
văduve ce scormonesc amintirile
copiii ce rămân cu poza fratelui
atârnată într-o ramă de lemn ieftină
iubitele care nu mai au lacrimi
sub ochelarii de soare negri,
cearcăne
lângă flori uscate, candele
sub pământ speranțe curmate
drapele înfășurate peste trupuri arse
cartușe coclite, cochilii moarte
în aer țipătul pescărușilor
peste aer fumul acru al obuzelor
galsul durerii coborât ca o negură peste case,
în case copii fară adăpost-
îngramădiți-i în baie, unde nu ajunge focul-
sfătuiește la radio generalul obosit
de rezervă și resemnare,
Ai plecat cândva de acasă, ai mers pe străzi în care oamenii erau mici, îngrețoșați, grupați ca literele alfabetul chirilic.
Fiecare om poartă o sabie. Tu aveai un pistol. O armă cu o țeavă lungă pe care o poți descărca dacă nu-ți place ceva. Dacă nu-ți place părul oamenilor. Dacă nu-ți place mersul oamenilor.
Dacă nu-ți place mersul trenurilor, când trec. Dacă nu-ți place mirosul de mort îmbălsămat.
stăteam ca proștii în bucătărie și nu știam de unde să ne începem
fumul dens mi se părea un fel de ceață dacă aș fi avut curaj te-aș fi luat de mînă
și ne-am fi aruncat în ea să nu ne dea nimeni de urmă cel mai mult regret lipsa mea de curaj în momentele mici care se rostogolesc și vin peste tine ca un bulgăre de zăpadă
îți mîngîiam gleznele și mă întrebam dacă urc pînă pe coapse e drept tremuram
capul meu era un carusel în care gîndurile urlau de emoție mi-am dat seama atunci că viața e o ciudățenie adică într-o zi poți însemna totul iar în alta nimic și ca să uiți un om nu-ți trebuie decît un alt om
Căpitanul m-a pus azi să frec puntea trei ore. Doar pe mine. Asta pentru că aseară, după ce ne-am afumat niţel, am început să discutăm în contradictoriu: el mi se lăuda că după cursa asta, în cele nouă luni de pauză, va face tot posibilul să-şi structureze poemele şi să le publice în două, trei cărţi.
Comentarii aleatorii