Noi îi spuneam Mingiuţă. Nu pentru că ar fi fost rotofei ci pentru că era tot timpul tuns chilug din cauza păduchilor. Mingiuţă avea şapte fraţi locuia pe malul gîrlei într-un fel de coteţ. Părinţii lucrau la lăptărie şi ăsta era singurul lucru bun: avea lapte şi brînză tot timpul. La fel mirosea tot timpul.
Am folosit până acum verbul “a pierde” în toate limbile de circulație internațională. Numai adolescenții i-au înțeles dimensiunea. E clar că în tot acest timp petrecut aici m-am adresat unor copii. Dacă cineva mi-ar spune că nu e prea târziu să mai încerc o dată, l-aș privi flegmatic: pentru mine e și prea devreme – și prea târziu. Eu am ucis timpul. Se apropie ziua în care voi da socoteală, voi povesti cum am folosit secolele și voi accepta, cu umilință și curaj, decizia Tatălui meu.
dimineață când am deschis ușa de la balcon durerea de spate m-a lăsat fără respirație. m-am speriat cumplit preț de o clipă mi-am imaginat că voi merge aplecat pentru restul vieții.
atunci am înțeles. există lucruri care ni se par firești care ni se par că le merităm cum ar fi mersul cu pieptul înainte. dar nu e așa. firescul e un privilegiu. mi-am promis că dacă voi mai apuca să merg drept mă voi uita în ochii tuturor. până acum pe stradă mergeam cu ochii plecați ca o linie frântă. am înțeles înțelegerea asta mi-a luat și bruma de aer din plămâni.
când am încercat să mă ridic oasele mele au scrâșnit ca roțile unui tren oprit brusc în plină câmpie.
nu reușesc să trec peste frunte. nu văd soarele ud, se-ntâmplă să plouă de prea multe ori când nu dorm, se întâmplă să fie alt sens de rotație a umbrelor și alte meridiane de parcurs. îmi lipesc ochii de sticlă. fiecare deget desenează altă linie a apei. aș traversa o mare, aș fi precum Navigatorul, de jur împrejurul urmelor de țărm. nu m-aș apropia decât la ora când orașul s-ar descoperi nud și singur. aiurez.
sunt aici, stau în spatele meu. răstorn soarele pe genunchi. îi povestesc despre hexagonul umbrelor.
changes
Sunt redus la cea mai simplă expresie a vieții. Respir. Ai crede că e simplu dar și pentru asta lovesc cu pumnii în piept ca într-un televizor stricat.
Cel mai important lucru pe care l-am învățat la liceul catolic a fost de la un preot profesor de latină. Ne întreba rînjind unde e raiul și iadul. Ridicam ochii spre cer dar nu ajungeam niciodată la capăt. Scormoneam pămîntul dar nu ajungeam niciodată centru.
Preotul rînjea din nou ne spunea că raiul și iadul sunt niște stări continue ca de exemplu iadul e o stare continuă de neputință.
îi povestesc despre hexagonul umbrelor.
Comentarii aleatorii