azi mergeam pe stradă și toamna se foia în jurul meu precum cercul de ploaie în jurul lunii. odată am văzut un cerc mare mare cât casa, dar mi-am zis că e cu siguranță mult mai mare, poate mai mare chiar decât orașul acesta din care scriu, mai mare decât pot cuprinde cu brațele lungi și subțiri ale gândului meu către tine...
Fiindcă îşi văd de treaba lor. Se aşază în fotoliu ca-ntr-o vizuină şi, în dosul unui ziar imens, rumegă problemele. Mai noi, mai vechi. Nu le place să fie deranjaţi. Poate doar cu o cafea. Un sărut. Sau cu o întrebare simplă: dragule, ia spune, ce noutăţi... El te trage de mână uşor, te aşază pe genunchi aruncând petele de culoare de pe file în aer şi, privindu-te galeş, începe să povestească. Fără lux de amănunte. Trebuie să pui tu întrebările, să conduci delicat discuţia în sensul în care te interesează. El economiseşte cuvintele. Poate să fie criza oricât de mare...
O întâlnire recentă, pe stradă, peste ani. Ne-am recunoscut. Cei ce au fost prin Piaţa Universităţii, atunci, parcă în altă viaţă, se pare că se recunosc instantaneu. Ea, profesoară de istorie. Ieşită de pe băncile facultăţii în ’89.
La o cafea am stat, un timp, tăcuţi.
Avea o privire stinsă. Ba nu, concentrată înspre niciunde.
zilele în care mor sunt zilele în care știu ce am de făcut.
mă întind pe covor discutăm despre roonie și despre cum roade șosetele copiilor.
deschid ușa de la balcon turla bisericii îmi ajunge la piept. se pare că pământul acesta îmi priește am crescut atât de înalt încât mă poți vedea din orice punct al orașului.
e cald. port cămașa roșie cu mânecă scurtă îmi spui că sunt un bărbat frumos. îți cer bani împrumut. nu întrebi pentru ce nici cît. știi că nu pot trece podul cu pontoane fără niciun leu în buzunar.
îmi fac bagajele. plec. pleacă și oxana. a avut noroc. s-a ales cu o interdicție de un an.
ce rost are să mai scriu poeme?
într-o zi ne vom simți mai singuri tocmai pentru că le-am scris
mă-ntreb dacă nu am deschis din greșeală o carte când paginile ei aveau febră,
înghesuind cocorii până vor fi o frunză galbenă
mi se face frig
un frig de castan
probabil mi-e foarte dor de tine
într-o altă zi am aflat că port numele unui bărbat, catalina fiind prietenul lui ovidiu rămas la roma
am văzut că o insulă și un ciclon poartă numele meu și am râs
la început n-a fost ciclonul ci trecerea unei rochii lungi.
o falie roșie
șuvițe de iederă neagră
secunde anacruzice
în mijlocul oceanului, o femeie frumoasă rotindu-și brațele deasupra apelor
ochiul de jad țintind țărmul
nici un hurricane să nu treacă deasupra
Comentarii aleatorii