Îmi închipuisem că Heathrow e uriaș, cum văzusem prin filme. Heathrow e doar mare. Aici nu te poți pierde: peste tot sunt indicatoare cu direcții și sensuri. Aici toată lumea e amabilă să îți explice cum poți ajunge într-un loc sau cum poți pleca. Căruciorul meu cu bagaje a luat viteză prin valea aeroportului, până la stația de metrou. Nice, mai sunt și alții care se joacă. Ba chiar ne zâmbim unii altora.
Ești un om bun și ca o femeie care te-a cunoscut cîndva vreau să-ți spun doar atît:
Cumpără-ți dracului niște ghete și nu mai umbla prin zăpadă cu adidași.
Du-te la un stomatolog și vezi ce-i cu dintele din față care se tot clatină.
Nu mai bea așa mult.
Fă-ți o radiografie să vezi ce probleme ai cu spatele.
Seara intru pe parchet cu șosetele ude mă uit la urme îmi vine să le sărut. Oho ce stranie senzație că nu sunt singur în cameră. Mă prefac ocupat șterg praful de pe televizor apoi mă închipui medic de gardă. E timpul pentru vizita medicală de seară creierul meu e un spital cu zeci de saloane oare ce moment va trece de noapte oare ce moment va fi uitat.
Am folosit până acum verbul “a pierde” în toate limbile de circulație internațională. Numai adolescenții i-au înțeles dimensiunea. E clar că în tot acest timp petrecut aici m-am adresat unor copii. Dacă cineva mi-ar spune că nu e prea târziu să mai încerc o dată, l-aș privi flegmatic: pentru mine e și prea devreme – și prea târziu. Eu am ucis timpul. Se apropie ziua în care voi da socoteală, voi povesti cum am folosit secolele și voi accepta, cu umilință și curaj, decizia Tatălui meu.
11 septembrie m-a prins la magazin cumpărîndu-mi țigări. În redacție era mare hărmălaie se împărțiseră în două tabere: unii ziceau gata vine al treilea război mondial alții îi contraziceau. N-a venit al treilea război mondial. Doar un bătrînel care găsise un șurub într-o halviță pe care o cumpărase de la economat.
11 martie m-a prins la o bere cu un coleg. Cumva mi se dezvoltase un al optulea simț care-mi spunea că am îmbulinat-o de fiecare dată cînd era vorba de morți. Erau ceva romîni care muriseră în metroul din Madrid doi s-au nimerit să fie din zona noastră. Bineînțeles eu trebuia să fac documentarea. Amîndoi erau din același sat.
Am trecut pasul meu stâng peste pasul tau oricare ar fi el. Asta se întâmpla acum câteva zile; de atunci nimic nou. Am călcat trei pietre, am numărat șase. Din când în când mi se întâmplă să văd totul de câte două ori, mi se întâmplă să aud o muzică tristă dintre buzele tale. Alteori una veselă: depinde cum și cât ascult. În principiu... de fiecare dată când e mai mult, pare mai puțin. Și invers. Nimeni nu poate să știe câte sunete picură câte momente.
Comentarii aleatorii