țeasta lovește parchetul un sunet ca de fereastră spartă realizezi în timp ce totul se-nvîrte că mai aproape de tine ca acum de pămînt nu vei fi niciodată.
pe undeva o fisură gîndurile ies ca într-un schimb de prizonieri.
mîinile se întind în întuneric apoi se întorc obosite după atîtea spații goale.
și totul se rezumă la acel nenorocit meci de handbal despre care vei scrie mîine.
adormi visezi că în londra a nins și aeroportul s-a închis.
creierul tău e o fotografie de grup în care tu și prietenii tăi care se văd cam neclar zîmbiți cu armele la vedere.
hai să vorbim.
despre ce.
despre abandon.
despre lucrurile care ne încrețesc pielea de plăcere.
Scrisul vine compensator la o dimensiune “căzută”: realitatea, așa cum și-o asumă scriitorul. Zădărniciile, timpii irosiți, experiențele de viață (ipostaziate mereu ambivalent), rumegușul clipei –iată carnea din care se va alcătui textul.
Șed la masă și îngurgitez plictisit “Tropical Fruit Cocktail” iar mintea-mi plutește pe ritmul „Cafe del Mar”. Din când în când mâzgălesc ceva pe această pagină și textura literelor sângeră a metafore răsuflate. Important nu e actul scrierii, nici măcar bucățelele tăiate geometric ale compotului tropical; importantă nu e duminica aceasta ejaculată la un capăt de săptămână, nici măcar vocile dinlăuntru pe care se mulează realitatea (desigur, a mea). Nu. Important, de o importanță irepresibilă este
nemîncat de patru zile. mda. dacă aș avea un playlist ar fi o singură piesa: i feel good.
nici măcar nu mă doare așa de tare încît să cad decent pe stradă de beat ce sînt.
la o adică ce? taică-su a batut-o cînd a aflat că nu mai e virgină și n-a vrut să mai pomenească de mine. apoi vine într-o duminică unul la ea și totul se duce dracului.
da alma și cînd a văzut numele tău mi-a zis că ne potrivim perfect.
adică tu cele șapte pisici ale tale și eu cu idioțenia că oamenii sînt frumoși doar dacă au trei straturi de pămînt peste ei.
nici nu mă doare așa tare încît să cred ce spune ministrul mediului că în următorii 20 de ani ne vom deșertifica. nu mă doare așa de tare încît să urlu decent ca să-l putem cataloga drept urlet.
dimineață când am deschis ușa de la balcon durerea de spate m-a lăsat fără respirație. m-am speriat cumplit preț de o clipă mi-am imaginat că voi merge aplecat pentru restul vieții.
atunci am înțeles. există lucruri care ni se par firești care ni se par că le merităm cum ar fi mersul cu pieptul înainte. dar nu e așa. firescul e un privilegiu. mi-am promis că dacă voi mai apuca să merg drept mă voi uita în ochii tuturor. până acum pe stradă mergeam cu ochii plecați ca o linie frântă. am înțeles înțelegerea asta mi-a luat și bruma de aer din plămâni.
când am încercat să mă ridic oasele mele au scrâșnit ca roțile unui tren oprit brusc în plină câmpie.
roman
mă uit la mâinile mele și mâinile mele sunt vineții. aproape umane îmi zic.
se lasă noaptea. din pământ ies oamenii pământii. ziua ei dorm pe băncile din gară. se agață de oamenii albi și oamenii roz. nu știu dacă se îmbracă în zdrențe ori dacă zdrențele se îmbracă în oameni. oamenii albi și oamenii roz le dau coji de pâine oamenii pământii încep viermuiala spre miezul pâinii. noaptea se întorc în pământ.
pașcani
frisoane. locul unde nu m-a ajutat nimeni niciodată. o bere neagră o cafea neagră. mă rog să treacă timpul mai repede dar timpul nu trece. stă legat de perete ca un alcoolic în sevraj. mă rog să nu treacă timpul dar timpul trece mai am puțin de trăit. închid ochii fredonez mi-e teamă de oamenii cu palmele mari. losing my religion.
Comentarii aleatorii