mitul perechii perfecte l-au inventat să ne dea frustrări / să acceptăm primul pahar, oferit la întâmplare / potolirea setei / nu mă pot păcăli / însetarea face mai dulce apa din oază /răsplata / dacă în pahar este vitriol, atunci mori fericită sau regreți că ai băut? / dacă e vitriol nu mori /în toate există antidot /e paharul din care trebuia să bei iar tu, un vitriolic /dacă nu?/ cupa ce ți-era destinată dintru început are să te vindece/ cu condiția să o găsești / nu mori, ci omori pe alții / bumerang
nici moartea nu trebuie luată în tragic, eu nu înțeleg de ce lumea plânge, îmi poți da tu un răspuns?
ai plîns puțin. apoi ai rîs.
rîsul tău a umplut toate etajele și ferestrele.
mi-ai spus că un om ca mine nu există. n-ar trebui să existe.
am zîmbit. mîncarea se răcise pe masă nici acum nu știu ce era. la început mă izbise mirosul de supă gătită la cazan. mi-am adus aminte de cele o mie de zile în care am mîncat la cantină. zilele acelea au fost cele mai gustoase din viața mea.
îmi luaseși bomboane cu alune. atunci am început să te iubesc. am povestit. despre iubitele mele. despre iubitele și iubiții tăi.
de două zile ninge o stare de rău și cerul gurii arid de parcă aș fi mîncat zăpadă.
gol cu repetiție.
în fiecare seară mă întorc într-o cameră pustie. biblioteca e doar o formă tabloul pictat de frate-miu e doar o formă draperia e doar o formă. în bucătărie maică-mea scapă o farfurie pe jos sunetul spart ajunge la mine dar nu tresar. sting lumina mă așez în pat îmi trece prin gînd să mă rog dar la ce bun alung gîndul ăsta caut ceva mai cald. adică aș avea nevoie să te știu lîngă mine. să te legeni în timp ce îmi povestești despre kirk eu să mă uit la tine și să-ți spun că îți stă bine ca ștergător de parbrize tu să rîzi și să te prefaci îmbufnată.
dimineață când am deschis ușa de la balcon durerea de spate m-a lăsat fără respirație. m-am speriat cumplit preț de o clipă mi-am imaginat că voi merge aplecat pentru restul vieții.
atunci am înțeles. există lucruri care ni se par firești care ni se par că le merităm cum ar fi mersul cu pieptul înainte. dar nu e așa. firescul e un privilegiu. mi-am promis că dacă voi mai apuca să merg drept mă voi uita în ochii tuturor. până acum pe stradă mergeam cu ochii plecați ca o linie frântă. am înțeles înțelegerea asta mi-a luat și bruma de aer din plămâni.
când am încercat să mă ridic oasele mele au scrâșnit ca roțile unui tren oprit brusc în plină câmpie.
cel mai intens a fost atunci cînd te-am lipit de garaj și mi-am strecurat mîna între coapsele tale. ai tresărit dar nici că ne păsa de oamenii care treceau pe stradă. întunericul era cîinele nostru de pază. în întuneric nu sîntem decît două forme pe care legiștii le recunosc după radiografia dentară. apoi ne-am pozat umbrele. n-a ieșit mare lucru.
Comentarii aleatorii