copilul s-a răsucit în pântec până i s-a înfășurat cordonul ombilical în jurul gâtului.
așa ni s-au înfășurat nopțile. știam că orașul acela nu primește cianotici. curioasă senzația că nu te primește nimeni. ca atunci când mama face tot posibilul să te dea afară din pântec și împinge de tine cu ultimile puteri. și străzile oho da și străzile pline de sicrie cu interfon nu orice mort vrea să fie trezit la orele alea din noapte.
quenotte îmi spuneai mi-e foame. quenotte îmi spuneai vreau să te simt în mine. după o vreme mâinile au început să miroasă a frida. oamenii ieșeau pe rând clătinându-se. apoi n-a mai contat. ți-am pipăit buricul apoi coapsele. apoi te-ai crispat. mâinile miroseau a apă sărată.
cel mai frumos lucru e:
când mâncăm împreună iar eu îți aduc o cană cu apă
(textul acesta am să ți-l înfășor de gît care pe o funie am să te spînzur am să te privesc
cum dai din picioare cum respiri pentru ultima dată chiar dacă am să fac pușcărie pe viață.)
mă lipesc de pereții vagonului au ceva din fierbințeala trupului tău dimineața pînă și canapeaua miroase ca pielea ta. a porumb fiert.
întunericul și-a desfăcut sternul din el a curs o pastă lipicioasă care a șters orice urmă. o vreme n-a mai existat nimic. apoi oamenii au început să-și ascută dinții de tocul ușii ca niște necrofagi așteptînd resturile după ospățul celor puternici. am început să umblu aiurea pe coridor număram neoanele aprinse neoanele sparte vedeam oamenii tolăniți pe banchete un fel de vulturi pleșuvi prea ghiftuiți să mai poată zbura la vederea dușmanului.
în a doua zi de paști a murit tanti. din ea n-a mai rămas decât mirosul hainelor de măicuță și gustul conservelor germane de pește. în sos tomat. înainte de 89 le primeam ca pe niște delicatese nemaivăzute. cam atât rămâne după un om. mirosul și gustul. dar și alea până se tocesc simțurile.
a mai rămas și o cutie pe care scria gateau de riz în care mama ține și-acum zahărul.
atunci am aflat diferența dintre cimitirul belu și cimitirul din rotunda. în cimitirul belu e curat și liniște. la cimitirul din rotunda în gura porții marinoaicele râd de felul în care plângi. pe marinoaice le știe tot satul. bărbații lor s-au prăpădit pe șantier. acum la fiecare mort ele râd și vorbesc de-andoaselea.
dacă lupii care urlă ar ști că urletul meu e un plâns, m-ar sfâșia *O.P.
Eliza dansa cu ochii închiși pe masă. Dansa bine. Era în lumea ei. Și acea lume o primise fără probleme. Nimeni nu i-a zis nimic. S-a angajat. Simplu. A privit-o Dan din cap până la glezne. A zis da. Ea nu a zâmbit. Ea nu a zis nimic. Știa ce urmează.
Acum era noapte. Ca într-o călimară. Un client se apropie. Hârtia de 10 euro era boțită.
Eliza dansa. Unduirile ei. Ritmul muzicii. Obscuritatea. Și aerul încărcat de fum. Toate miroseau a plecare.
Era splendidă Tanya, dar ea nu știa asta. Cu părul ca al mătăsii de porumb crud. Cu ochii cum e pielița miezului de nucă aproape coaptă. Iar tenul caucazian se potrivea încât nu rezistai să privești aiurea când vorbea în grup. Desya avea o structură atletică. Specifică basarabenilor. Cu privire pătrunzătoare și ochi albăstrui spălăciți , de pisică. Reflexe bune și mare iubitor de înot. Avea parcă și o medalie din trecutul său nu prea îndepărtat.
Comentarii aleatorii