I was born here in Galati. But I am not a Gălăţeancă. I don’t speak with the East Romanian (“Moldovan”) accent and I’ve also never been extremely attached to this city. There’s a distinct smell as soon as I came near the city. The smell of years and years of steel production, from the combinat Galati is known for. I’ve tuned out the smell now, but the industry in this city is undeniable. I’m pretty sure there’s heavy metals or something in the water. The pollution and feel of the city is similar to Bucharest. Nothing you’d call elegant or grand in any way. Not quaint either. Just kind of blocky, busy, dirty, and a bit sad. There are a few buildings with classic Baroque architecture, but they are few and far in between.
Există perioade în care tenebrele răutății omenești mă înving. Mă prăbușesc în abjecția trăirilor oamenilor, las să-mi ajungă până la suflet duhorile financiare pe care le emană iar dimineața, faptul că mă trezesc viu mi se pare o impietate. Alung îngerii din preajmă pentru a nu se murdări cu patimile și josniciile umanității. Merg cu durerea până la capăt.
Nu vă dați seama: Isus este din nou aici, din nou printre voi, infirmii. De ce sunt atât de puține urechile care au auzit trâmbițele și privirile care I-au urmărit coborârea din Slavă? Oare noi, cei puțini, nu ne-am făcut datoria cum ni s-a cerut? Am dat dovadă de slăbiciune când am fost supuși încercărilor? Pedepsește-ne dacă e așa, Doamne, dar nu Te uita la noi cu mâhnire! Nu vrem să Te vedem îndurerat!
Știu că altele sunt dorințele tale, că alta e viața ta.
Și mai știu că există în noi, de când lumea, tentația de a-i căuta mereu
pe aceia care să ne împlinească, sau cărora să le împlinim visul
cel mai de preț.
Dar Visul se naște dintr-o absență, o absență dureroasă, pe care,
doar cu Cel din noi înșine, de Îl vom fi iubit îndeajuns,
am putea-o umple.
În drumul spre tine, am văzut multe măști ale dragostei
căzând de pe Chipul ființei și am înțeles ce înseamnă să te pretinzi
a fi cel ce transformă visele altcuiva în realitate.
Astăzi spun că nu voi fi niciodată mai mult decât aproapele tău,
așa cum și tu, prin simplul, providențialul fapt de a fi
chiar oglinda a ceea ce ești, m-ai ajutat să-mi împlinesc un vis
despre care niciodată nu ai știut.
Fiindcă îşi văd de treaba lor. Se aşază în fotoliu ca-ntr-o vizuină şi, în dosul unui ziar imens, rumegă problemele. Mai noi, mai vechi. Nu le place să fie deranjaţi. Poate doar cu o cafea. Un sărut. Sau cu o întrebare simplă: dragule, ia spune, ce noutăţi... El te trage de mână uşor, te aşază pe genunchi aruncând petele de culoare de pe file în aer şi, privindu-te galeş, începe să povestească. Fără lux de amănunte. Trebuie să pui tu întrebările, să conduci delicat discuţia în sensul în care te interesează. El economiseşte cuvintele. Poate să fie criza oricât de mare...
n-am înțeles niciodată de unde nevoia asta asta de oameni. de parcă aș fi dependent de dializă. de parcă oamenii ar fi rinichiul meu lipsă.
sînt dependent de voci ca să nu aud vocile din capul meu. atunci chiar ar fi dezastru. una îmi spune boule oamenii sînt toți o apă și-un pămînt alta îmi spune că nu e adevărat alta îmi spune că din cauza mea se întîmplă toate.
dar nu poți să le pui pe toate în cîrca unui om pentru că ăla se prăbușește la dracu. ăla ori își zboară creierii ori ajunge legat de pat.
Comentarii aleatorii