bunică-mea învîrte fusul cu repeziciune. la picioare puțin mai încolo pămîntul făcut ghem. pămîntul se deșiră ușor o pisică îl ține între labe. bunică-mea nu are ochi nici inimă nici oase. ca să n-o doară nimic. și alți copii rîvnesc la ea dar n-o împart cu nimeni. o mănînc pe ascuns.
*
lumînările pîlpîiau ca niște ochi care se închid și se deschid. o tăcere ca-ntr-o sală de nașteri părăsită. adică poți să-ți imaginezi vocile așa cum îți poți imagina nașterile. stătea trupeșă cu rozariul înfășurat pe mîini. rozariul pe care îl furasem din catedrala sfîntul ștefan din viena. cînd s-a pornit cortegiul viscolul m-a izbit în piept și pieptul s-a deschis ca o poartă trîntită de vînt. a intrat și-a început să scormonească prin mine ca un medic în căutarea unui organ bolnav.
vine o zi când îți lași unghiile de la picioare să crească apoi tragi o linie în țărână și urli.
fișa postului: efectuează și menține curățenia în perimetrul raionului. părul va fi legat sub bonetă unghiile îngrijite și curate. verifică temperatura în vitrine și lăzile frigorifice. eliberează bonul fiscal și multumește clienților.
merg pe dig mă uit în urmă în urmă sunt eu nu pot ține pasul cu mine. trec prin oameni prin câinii scoși la plimbare prin mulțimea de gură-cască ce admiră pescarii prin pontoanele ruginite trase la mal. să mă definesc să-mi aflu locul să-mi zbor creierii sinonimie perfectă. strâng din dinți până ce dinții nu mai sunt decât făină amestecată cu scuipat.
Hermeneia a împlinit șase luni. Este oare ce mi-am dorit? Nu știu, dar a fost o experiență interesantă. Mă uit în urmă. Mă uit la oameni. Întotdeauna m-au fascinat. Oare așa sînt și eu? A scrie e un lucru special. Luăm litere și cuvinte și ne învîrtim în ele ca într-o beție a tangoului. Visăm dar sîntem treji totuși. Vrem să le dăm sensuri dar încă le căutăm în noi și în jurul nostru. Dar oare cît valorează cuvintele noastre? Dar cuvîntul nostru... Le scriem astăzi și mîine ne speriem de unduirea lor, de mușchii lor încordați, de colții lor și vrem să le ștergem. Le ștergem, dar oare chiar le ștergem? Oare poate o pasăre să își aducă înapoi cîntecul sau o pădure foșnetele? Îi putem noi smulge lui Dumnezeu din palme cuvintele noastre, din urechi vorbele noastre?!
să-mi iau fetița de la grădiniță. grădinița e lîngă grădina zoologică. grădina zoologică nu mai e. într-o zi animalele au ros cuștile și au plecat cu puii în dinți. acolo a fost un crocodil. acolo a fost o mare broască țestoasă. acolo a fost o bufniță albă. printre plăcile de ciment buruieni ca firișoarele de sînge care îmi ies seara din palme.
eulalia bîzîie se crede bondar îmi povestește de marius crede că s-a îndrăgostit.
să scap un chibrit aprins în puțul de la centrală. explozia vine voluptos o femeie care îți rupe hainele de nerăbdare aș zice. să mori așa e frumos. în moarte trăiești la infinit ultima senzație. e bine. o să-mi fie cald.
Stau și mă uit la haosul de pe masa mea de lucru. Mi-am luat-o mare ca să am loc. Toată copilăria mi-am dorit o masă mare, ceva enorm, să pot să mă desfășor. Simțeam nevoia spațiului meu vital (ce aiurea sună) și acum e atît de încărcată, plină cu tot felul de lucruri. Interesant e faptul că lupta aceasta pentru spațiu ar fi trebuit să o duc nu spre înafară ci mai degrabă spre înăuntru. Nu sînt lucrurile cauza senzației de strîmtorare. E mai degrabă plaga aceasta a acumulării dezordonate. Dacă ar fi să văd ce s-a acumulat astăzi,... da, un cablu scurt ethernet, un cablu USB, vechea mea priză cu telecomandă, o monedă interesantă în valoare de doi dolari canadieni, o pungă de hîrtie cu conținut pe care nu îl știu exact acum, și cam atît.
Comentarii aleatorii