Anul acesta, Ela a împodobit ecologic un brad din curte (adică singurul), maiestuos, cu scara, și-a cântat colinde cu mama între timp. Bineînțeles că nu găsise decât o parte din globuri și în timp ce lălăia cu sufletul transpus „Deschide ușa creștine” se tot gândea unde naiba a pus instalațiile. A împodobit bradul.
nu voi desprinde lotușii. nici nu mai aștern cercuri. las așa apele îndumnezeite, până la marginea trăibilului. nu dau luptătorului decât ce este al luptătorului, înțeleptului ce e al înțeleptului. când ținem la viață, deșirăm deșertăciunile. deși...
desiș de neputință. nu întâmplător scris repetitiv. rareori fac alegerile la întâmplare. neîntâmplate încă ne sunt.
azi am ales adevărul cel din jurul frunții. mâine îl voi înălța ușor spre creștet. voi lăsa pe un munte al gândului întunericul tău. să rămână fără tine, tu să treci mai departe, fără sentimentul grandios al idolatrilor. fără expansiunea inutilă.
nu simți uneori o liniște față de simetrie? ca și cum ceva-ul acesta din mâinile tale se prelungește nedefinit prin toate spațiile asimetrice? cine vede, atinge.
Primul lucru care se întîmplă nu în ordinea cronologică dar în ordinea care contează.
Ema îmi spune că mi-a făcut astrograma cică în mai mă îndrăgostesc în august o să mă lovească damblaua și-o să mă însor.
Există oameni cărora nu le poți spune că sunt importanți pentru că dacă le-ai spune brusc n-ar mai avea importanță.
Al doilea lucru care se întîmplă. La nea Petrică toți oamenii îți strîng mîna. Nu pentru că te cunosc nu pentru că ai însemna ceva. Pentru că așa fac bărbații pentru că un gest se face cînd contează nu cînd ai chef.
m-am precipitat să-ți arăt tot ce sunt. ca atunci când vorbești repede și împroști pe toți cu salivă.
în primul rând asfaltul din care mâncau oamenii șobolan oamenii șobolan despre care-ți spuneam că sunt peste tot și că macină orașul bucată cu bucată. nu face bine la dinți lucrul ăsta de aia aici oamenii nu mai trag cu dinții de viață și umblă pe străzi cu disperările atârnând ca un prohab desfăcut.
apoi looney toones spitalul unde erau închiși cei care vorbesc tare. aici țipa tata ca din gură de șarpe că a pierdut tot. purta un plover de lână mama spunea să-i duc portocale eu înjuram și mă credeam sfântul augustin.
Scrisul meu nu are o formă anume, nici sens, având în vedere că locuiesc într-o pâlnie gigantică la un etaj superior; sunt singurul om, pe plaja de tablă, cu multă rugină, iar mâinile, la fel şi picioarele, sunt prinse în lanţuri, legate cu sârmă oţelită; ca un om singur ce sunt, îmi place să observ, mai ales că sunt legat, nici nu ţin minte să fi fost altcumva vreodatâ. E cald, tabla arde, bucăţile de rugină la fel. E cald, aerul e sărat, adierea vântului e aridă. Mă decojesc ca un ou, coaja se crapă, bucată cu bucată, fisuri adânci, fante negre pe cutia craniană; Din corpul meu de metal, se desprind plăci de diferite mărimi, ruginite, care cad cu sunet grav, uneori ascuţit.
Comentarii aleatorii