Prima dată l-am întâlnit live la o lansare de carte, era într-o vară, acum câțiva ani de zile, și era o întalnire mai restrânsă, între scriitori din Iași, în grădina Casei Pogor. M-au invitat și pe mine să stau cu ei la masă, erau, pe atunci, directorul Muzeului, Lucian Vasiliu, mai erau acolo Ioana Coșereanu, prietenul Liviu Apetroaie și alții, cunoscuți, însă eu tot mă simțeam oarecum stingheră, printre ei. Apoi veni Cezar Ivănescu și toata lumea dori să fac cunoștință cu domnia sa, probabil că eram singurul personaj necunoscut din grupul lor.
În tren au rămas oameni, puţini...
Vocea Clarei mi se pare ciudată. Străină. Starea de confuzie persistă. Ca după anestezie, când sufletul, deși știe, cumva a aflat că suferința este benignă, ezită să se întoarcă în trup.
- Implant de informație sub hipnoză? Amintirile cui le-am trăit? Câmpul de flori, peștera întunecată... Totul atât de real! Iminența răului pe care nu-l puteam opri?
- Nu poți opri răul! - o aud pe Clara, ca prin vis, de undeva de departe... Este vorba despre conștiință. Un dat pe care-l primim atunci când care ne naștem.
- Știința binelui și răului?
ascult johnny cash, afară e zgomot de artificii și zăpușeală. nu știu de ce aruncă artificii, aici se aude ca în filmele cu și de sergiu nicolaescu.
azi mi-am curățat tastatura. am desfăcut o clamă și, cu un tampon de vată, am șters printre taste. firimituri, scame, două bucăți de sfoară, un ghemotoc de șervețel mototolit, o unghie tăiată, un colț de biscuit bucium cu euri, o geană, un fir de păr de la pisică.
am văzut un film în care actorul principal întreabă actrița principală cu cine ar dori să ia cina. și în care ea răspunde clasic: einstein. sau cu isus.
cel mai intens a fost atunci cînd te-am lipit de garaj și mi-am strecurat mîna între coapsele tale. ai tresărit dar nici că ne păsa de oamenii care treceau pe stradă. întunericul era cîinele nostru de pază. în întuneric nu sîntem decît două forme pe care legiștii le recunosc după radiografia dentară. apoi ne-am pozat umbrele. n-a ieșit mare lucru.
pumnii mici o dureau ca o funie legata de pat atunci cand nu ai voie sa te mai ridici niciodata sufletul i se inchegase asa au zis doctorii sangera din toate orificiile valuri peste cearsafurile ei galbene
era ultima zi din anotimp scrasnetele dintre ferestre se indoiau catre timpan stranse cu elastic sa nu scape vreodata. nu ii mai stia nimeni glasul. il uitase si ea odata cu liniile imperfecte de pe tavan.
intr-un timp invatase sa se teama de ele stia ca trebuie sa le taiem ca pe oameni. cu grija pana cand ruperea lor de pe piele sa nu fie o simpla descuamare.
era fotografiata zambind. era atat de frumoasa. chiar asa cu fruntea despartita de ape si de marmura.
Comentarii aleatorii