curtea de apel se înalță din spatele tribunalului ca o boală de piele. cu fiecare metru de cer pe care-l înghite soarele curtea de apel se face mai hîdă. te uiți la cele cinci etaje cu gura căscată te întrebi cui folosește mormanul ăsta de termopane și aluminiu. mai bine s-ar face un cimitir pe verticală cu toate crucile de aluminiu o să vină o zi cînd pămîntul n-o să ne mai ajungă atunci vor luci deodată crucile dumnezeu orbește și nu mai ia pe niciunul din noi.
deci iată-mă. gardul miroase a pișat și a veveriță. nu știu cum miroase o veveriță dar mi-am adus aminte de vietățile din felix. stau drept în mijlocul întunericului cămașa roșie flutură pe mine partea bună din mine adică aia care a făcut liceul catolic ar spune iată regele iudeilor. cămașa roșie flutură ca un steag de capitulare păcat că sunt mic de statură și nu mă vede nimeni să mă scoată din viață.
e atît de întuneric încît dacă îmi pipăi chipul nu-mi dau seama dacă sunt eu sau peretele prăbușit al stadionului.
cîini albi cîini roșii cîini negri cîini curcubeu s-au adunat lîngă mine mă zgîrîie un fel de a spune stăpîne lasă-ne afară. urlu mai tare ca ei trebuie să le arăți că ești stăpîn pe situație.
Aninoasa, cel mai mic şi mai vitregit oraş al Văii Jiului, de fapt o comună ridicată peste noapte la rang de oraş, este locul de întâlnire a celor două Jiuri. Jiul de Est, izvorât din Parâng, străbate oraşele Petrila şi Petroşani şi îşi uneşte apele învolburate cu Jiul de Vest, care parcurge din Retezat un drum mai lung, trecând prin Uricani, Lupeni, Vulcan şi Aninoasa.
bunică-mea învîrte fusul cu repeziciune. la picioare puțin mai încolo pămîntul făcut ghem. pămîntul se deșiră ușor o pisică îl ține între labe. bunică-mea nu are ochi nici inimă nici oase. ca să n-o doară nimic. și alți copii rîvnesc la ea dar n-o împart cu nimeni. o mănînc pe ascuns.
*
lumînările pîlpîiau ca niște ochi care se închid și se deschid. o tăcere ca-ntr-o sală de nașteri părăsită. adică poți să-ți imaginezi vocile așa cum îți poți imagina nașterile. stătea trupeșă cu rozariul înfășurat pe mîini. rozariul pe care îl furasem din catedrala sfîntul ștefan din viena. cînd s-a pornit cortegiul viscolul m-a izbit în piept și pieptul s-a deschis ca o poartă trîntită de vînt. a intrat și-a început să scormonească prin mine ca un medic în căutarea unui organ bolnav.
Motto: „Dumnezeu ne pune în suflet fiecăruia, câte o întrebare. Nu știu să răspund decât celei care mi se pune mie.”
Petru Dumitriu
Nici un cuvânt al meu nu este întâmplător. Cu diferența că, față de societatea ce preferă intimitatea când are de dat socoteală, răspunsul meu este public. Îmi scriu cărțile cu responsabilitate și curaj. Nu mai am nimic de pierdut, chiar viața mea face parte dintr-un plan de reeducare a omenirii.
Comentarii aleatorii