Ceea ce tu trăiești acum este o realitate (sau o față a realității care încă nu are consistență). Dar trăiești această realitate în perspectiva unei iluzii. Iar această iluzie (dacă se dovedește a fi iluzie) mai devreme sau mai târziu se va spulbera. Totul este cum vei vedea atunci, la spulberarea iluziei (în momentul suprem când se va dovedi a fi iluzie), cum vei vedea, deci, atunci, realitatea pe care o trăiești azi.
Pentru că numai atunci vei știi cu adevărat dacă a fost sau nu iluzie. Înseamnă asta cumva că viitorul poate schimba trecutul? Îi poate revela esența; ființa?
mi s-ar părea aproape cinstit să vorbesc despre viețile noastre ca și cum am fi la două morți distanță de un oraș în care să locuim împreună
cafeaua cu gin fumul dens înțepăturile ochilor prin aerul irespirabil
de o săptămînă de zile mîinile tremură încerc să le strunesc ca pe ultimii cai neîmblînziți
dintr-un coral nebun închid pumnul deschid închid pumnul deschid trupul nu mă ascultă nu mă mai ascultă pînă și el vrea să mă părăsească
Am observat cum ne îndepărtăm în mod constant de dușmani. Și cu toate acestea ei se pare că sînt oamenii care în mod incontrolabil au cele mai multe șanse să ne spună adevărul. Sau cel puțin adevărul despre defectele noastre. Ar trebui să păstrăm tot timpul unul lîngă noi. Dușmanii onești sînt foarte rari.
zilele în care mor sunt zilele în care știu ce am de făcut.
mă întind pe covor discutăm despre roonie și despre cum roade șosetele copiilor.
deschid ușa de la balcon turla bisericii îmi ajunge la piept. se pare că pământul acesta îmi priește am crescut atât de înalt încât mă poți vedea din orice punct al orașului.
e cald. port cămașa roșie cu mânecă scurtă îmi spui că sunt un bărbat frumos. îți cer bani împrumut. nu întrebi pentru ce nici cît. știi că nu pot trece podul cu pontoane fără niciun leu în buzunar.
îmi fac bagajele. plec. pleacă și oxana. a avut noroc. s-a ales cu o interdicție de un an.
„Pământ avar,
e-aşa puţin din tine-n noi
şi-aşa curând
ne ceri puţinul înapoi…”
(Vasile Bogrea)
Când dangătul clopotului din turla bisericii se aude de trei ori, mă întreb cine a murit. Am moştenit acest instinct de la buna, fie iertată. Când auzea clopotul, începea să-şi dea cu presupusul: ba c-o fi Crăciunescu „hăl bătrân” (buna, la cei optzeci şi ceva de ani, era încă tânără), ba c-o fi cineva de sub coastă, că acolo cântase ciovica, de numa-numa. La auzul ciovicii nu poţi să nu te îngrozeşti. E semn clar că anunţă moartea cuiva, la fel cum e şi cântecul „cocoşesc” al găinilor. Odată cu moartea fiecărui cunoscut, simt că moare câte puţin din mine.
Comentarii aleatorii