țeasta lovește parchetul un sunet ca de fereastră spartă realizezi în timp ce totul se-nvîrte că mai aproape de tine ca acum de pămînt nu vei fi niciodată.
pe undeva o fisură gîndurile ies ca într-un schimb de prizonieri.
mîinile se întind în întuneric apoi se întorc obosite după atîtea spații goale.
și totul se rezumă la acel nenorocit meci de handbal despre care vei scrie mîine.
adormi visezi că în londra a nins și aeroportul s-a închis.
creierul tău e o fotografie de grup în care tu și prietenii tăi care se văd cam neclar zîmbiți cu armele la vedere.
hai să vorbim.
despre ce.
despre abandon.
despre lucrurile care ne încrețesc pielea de plăcere.
cînd plouă vînzătorii de lapte se ascund în gangul din piață. emil trece emil îi adulmecă oamenii sunt o trufă oamenii sunt o bucată mare de cașcaval se gîndește cît îți place ție cașcavalul. mai ales cel mucegăit emil nu știe n-a mîncat niciodată așa ceva încă unul din lucrurile pe care nu le-a gustat. probabil cînd va mai crește va merge la salpetrierre să vadă ce boli a lăsat în urmă. atunci o sa mănînce cașcaval mucegăit deși nu sunt sigur că i-ar place. emil e un copil simplu un bărbat simplu mănîncă ce-i dai doarme acolo unde-l pui. toate femeile i-au iubit constanța.
I remember the colors of dusk creeping up through the window, in my parents bedroom in Timisoara. Me and my brother were sitting in their bed talking about our new lives. I remember we talked about a few distinct things : Big Wal-Mart stores, Bananas year-round, and how big everything was gonna be in America. Similarly, we were both right and wrong. We were right at face-value, America is a really wealthy country, everything is HUGE here (cars, meals, women) it is really awesome and its definitely improved our quality of life. But we were wrong about the entire assumption of the conversation – that we were going to be happier.
Scurtă incursiune în universul cozanian al creației poetice
Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi place să scriu. Și pentru că îmi place să scriu, paradoxal, m-am întrebat foarte rar de ce scriu, când mai degrabă m-aș putea călugări ca Abelard, biciui ca Pascal sau fugi în lume cu bărbatul visurilor mele, care ar putea fi – de ce nu?- Gigi Becali, în căutarea oii fantastice.
Totul începe cu o pocnitură scurtă și un cer mizerabil ca lenjeria dintr-un cămin studențesc.
Urlu a neputință de fapt nu spun nimic pe gură ies bule ca la înecați.
Departures.Ceasurile se măresc se fac niște căpățîni de brocolli. Cum o fi oare să te spînzuri de limba unui ceas de parcă ar fi ultima spovedanie.
Pe ostropel nu l-am văzut demult. Și-a pierdut un picior în locul lui a crescut un băț de metal dacă te uiți la el seamănă cu o barză ori cu o macara.
Și din spate din carne i-a crescut un acordeon la care cîntă vreo două piese pe care le știe mai bine. Nu-l cheamă ostropel așa l-am botezat eu să-mi aduc aminte de vremurile cînd aveam de împărțit o caserolă de ostropel.
Vă rog îndrăzniți.
Intrați cu mine in sala de aștepatre.
Comentarii aleatorii