pumnii mici o dureau ca o funie legata de pat atunci cand nu ai voie sa te mai ridici niciodata sufletul i se inchegase asa au zis doctorii sangera din toate orificiile valuri peste cearsafurile ei galbene
era ultima zi din anotimp scrasnetele dintre ferestre se indoiau catre timpan stranse cu elastic sa nu scape vreodata. nu ii mai stia nimeni glasul. il uitase si ea odata cu liniile imperfecte de pe tavan.
intr-un timp invatase sa se teama de ele stia ca trebuie sa le taiem ca pe oameni. cu grija pana cand ruperea lor de pe piele sa nu fie o simpla descuamare.
era fotografiata zambind. era atat de frumoasa. chiar asa cu fruntea despartita de ape si de marmura.
Scrisul vine compensator la o dimensiune “căzută”: realitatea, așa cum și-o asumă scriitorul. Zădărniciile, timpii irosiți, experiențele de viață (ipostaziate mereu ambivalent), rumegușul clipei –iată carnea din care se va alcătui textul.
Șed la masă și îngurgitez plictisit “Tropical Fruit Cocktail” iar mintea-mi plutește pe ritmul „Cafe del Mar”. Din când în când mâzgălesc ceva pe această pagină și textura literelor sângeră a metafore răsuflate. Important nu e actul scrierii, nici măcar bucățelele tăiate geometric ale compotului tropical; importantă nu e duminica aceasta ejaculată la un capăt de săptămână, nici măcar vocile dinlăuntru pe care se mulează realitatea (desigur, a mea). Nu. Important, de o importanță irepresibilă este
Mi s-ar părea firesc să vorbesc despre dragoste.
Despre regresie și contorsionare. Întotdeauna vin împreună și nu numai noaptea. Întotdeauna vin împreună ca rozătoarele într-un lan de lucernă.
Degeaba pui capcane otravă într-o zi te uiți în tine ca pe un cîmp pe jumătate cules îți lași capul în mîini și plîngi.
De fericire de groază.
De fericire de panică.
Dragostea mea țîșnește din pat dimineața ca o păstaie strînsă între degete.
Paltonul gentuța albă pe care uneori o agață de ușă.
În urma ei urma mea.
Tenișii la ușă cămașa pe scaun inima sub coaste.
Coastele sub un nor de cenușă.
*
Iată mama se vindecă singură își toarnă pe răni ulei de măsline și fard.
Fiii săi au plecat. La intrarea în vizuină urme de piei.
Aș spune că liniștea aceasta o pot compara cu căderea fulgilor de zăpadă noaptea, tărziu, când stau cuminte, cu spatele lipit de sobă, în intuneric, zâmbind. În pat foșnesc cele două pisici cu ochii lor verzi acum închisi. Din când în când Iza ridică capul alene si mă privește: nu-mi spune nimic, se uită, închide la loc ochii, își culcă căpșorul mic, și iar doarme. Nu mi-este somn. E a doua noapte în care prefer să stau nemișcată și să ascult tăcerea, decât să dorm și să pierd atâtea gânduri. E limpede că ai venit acum acasă: pasul apăsat, hotărât. Mă știi prezentă în întuneric. Mă știi în așteptare. Mă iei în brațe, ușoară ca o vioară. Mă strângi puternic și totuși tandru, încet să nu mă sfărâme brațele tale încolăcite în jurul mijlocului meu subțire. Mă iubești. E bine.
Comentarii aleatorii