Perla Canariilor,
Las Palmasul
cu plaja lui în formă de semilună
l-am îndrăgit ca pe sâmburele de pistachio.
Cântat în aria lui Jose Carreras
avea în el un farmec aparte
un bust sculptat pentru viaţa de noapte.
Nopţile-i erau catifelate ca pielea delfinilor
sosiţi ad hoc la balul mareelor
zilele aveau nudismul creolelor îmbăiate în asfinţit.
Vulcanii fierbeau sub el adjudecându-şi teama de mâine,
aerul de nesiguranţă.
Valurile aduceau la ţărm acea ambianţă fraternală a
elementelor crescute pe aceeaşi plantaţie.
În timpul acelui an cât am stat în el
mi-au intrat definitiv în ochi dunele de nisip
dinspre coasta de est vecină cu Africa
creând în mine o mini-sahară cu două oaze
îndeajunsă doar pentru a îngenunchea în rugă
şi pentru două picături de speranţă…
Ai plecat cândva de acasă, ai mers pe străzi în care oamenii erau mici, îngrețoșați, grupați ca literele alfabetul chirilic.
Fiecare om poartă o sabie. Tu aveai un pistol. O armă cu o țeavă lungă pe care o poți descărca dacă nu-ți place ceva. Dacă nu-ți place părul oamenilor. Dacă nu-ți place mersul oamenilor.
Dacă nu-ți place mersul trenurilor, când trec. Dacă nu-ți place mirosul de mort îmbălsămat.
fuga prin arterele amintirilor mă face să apreciez mai bine relaţiile.
între munţi de zăpadă a luat foc dragostea noastră. o noapte rece de
Ianuarie, luna coborîse în borcănaşul meu cu aspirine, apa de pe
fundul paharului avea gust de aloe, aerul era plin de vibraţii.
ce e carisma? întrebasem odată. e cuptorul de pâine
îmi spusese diriginta din clasa a patra. toţi profesorii mei au murit,
îi mai văd rar prin cafenelele cosmice, fiecare un Luter ţintuindu-şi
tezele pe uşi cu vopsea scorojită. nu sînt convins că unei păsări îi
te-aş recunoaşte oriunde sub orice formă ţi-ai ascunde firea o domnul meu atât de puternic îndurând minciuna spectacolul unor naturi ce doar primind gândirea au căzut în puţul fără de sfârşit al pierderii de sine prea mici la suflet în spaţiu atât de mare găsit-au rezolvare în a distruge puţin câte puţin din toate căci universul de prea plin trezeşte viciul
sau poate altul e motivul unei lungi îndurări nedrepte eu doar ştiu cum tu profesore ai stat să mă înveţi a fi-ul meu a-l contura din piatră a-l face foc până răsare chipul apoi pe rând şi vânt şi apă azi simt vorbesc din ce în ce mai bine încă nu-s eu ce pot ce vreau în libertatea de mişcare cu greu şi cu eforturi mari de tine obţinută pentru mine
stau cu volumul lui în față, deschis la prima pagină. ascult ecoul. deseară să nu m-aștepți, o, nu, n-am să vin. cu ani în urmă îl ascultam pe cătălin seri întregi, la chitară și voce. pe atunci el era foarte tânăr, era de vârsta mea de acum. mă uitam la el așa cum m-aș uita la cineva foarte mare și foarte transparent, până la cer. dincolo de el întrezăream lumea.
în dreapta lui cătălin, îi urmăresc degetele atingând corzile. și ritmul. ritmul acela care îți dă senzația că se poate trăi întreg, nerotunjit, o viață. ritmul acela puțin prelung, puțin înclinat spre pământ, ca o spirală înfășurată pe mână atunci când pleci mai departe, în semn de loc geometric al trecerilor.
Comentarii aleatorii