ce rost are să mai scriu poeme?
într-o zi ne vom simți mai singuri tocmai pentru că le-am scris
mă-ntreb dacă nu am deschis din greșeală o carte când paginile ei aveau febră,
înghesuind cocorii până vor fi o frunză galbenă
mi se face frig
un frig de castan
probabil mi-e foarte dor de tine
într-o altă zi am aflat că port numele unui bărbat, catalina fiind prietenul lui ovidiu rămas la roma
am văzut că o insulă și un ciclon poartă numele meu și am râs
la început n-a fost ciclonul ci trecerea unei rochii lungi.
o falie roșie
șuvițe de iederă neagră
secunde anacruzice
în mijlocul oceanului, o femeie frumoasă rotindu-și brațele deasupra apelor
ochiul de jad țintind țărmul
nici un hurricane să nu treacă deasupra
La cât de frig e, aș putea să fac poezie. N-am timp azi. Am vrut să mananc înainte să plec din casă, însă frigiderul era gol. Mi-ai lăsat doar apă. Și aia a înghețat. M-am uitat în dulap, mai erau niște cereale de pe vremea când încă mai stăteai aici și-mi desenai piese de puzzle pe masa din bucătărie. Am amestecat gheața cu cereale și am mâncat. Pe lingură era scrijelită inițiala ta. Mi-am adus aminte de dimineața când ne-am cumpărat două linguri, două furculițe și un cuțit. Pe fiecare ai scrijelit inițiala mea și apoi pe a ta. Râdeam ca proștii. Nu, râdeam ca proasta în poala ta, vedeam dincolo de linia orizontului. Dar asta era atunci, acum clădesc fortărețe din visele lăsate baltă.
Zboară-mă către lună. Sau către unde vrei tu; ori către altundeva chiar, dacă acolo este frumos. Am ascultat cu atenție portative prin difuzoare. Se aude că vara este mereu aici uneori. Atunci dincolo ce este? M-am întrebat; nu mi-am răspuns niciodata. Oricum cineva crede că totul este relativ. Iar eu știam asta dinainte ca el să o spună, ce dacă nici macar nu clipeam. Se prea poate să pară ciudat ce scriu. Este mai degrabă nuclear, aș spune. Exact ca o ciupercă.
Zboara-ma către lună și lasa-mă să mă joc printre stele, lasa-mă să văd cum este primăvara pe Jupiter și pe Marte. Elucubrez acum, tot ce se poate. Mereu pățesc asta după ce ascult jazz. Ori swing. Ori bossa nova.
roman
mă uit la mâinile mele și mâinile mele sunt vineții. aproape umane îmi zic.
se lasă noaptea. din pământ ies oamenii pământii. ziua ei dorm pe băncile din gară. se agață de oamenii albi și oamenii roz. nu știu dacă se îmbracă în zdrențe ori dacă zdrențele se îmbracă în oameni. oamenii albi și oamenii roz le dau coji de pâine oamenii pământii încep viermuiala spre miezul pâinii. noaptea se întorc în pământ.
pașcani
frisoane. locul unde nu m-a ajutat nimeni niciodată. o bere neagră o cafea neagră. mă rog să treacă timpul mai repede dar timpul nu trece. stă legat de perete ca un alcoolic în sevraj. mă rog să nu treacă timpul dar timpul trece mai am puțin de trăit. închid ochii fredonez mi-e teamă de oamenii cu palmele mari. losing my religion.
dimineața nu pot respira amplu, am sentimentul că îmi fug sori cu plete albastre prin piele și îmi închid porii, amețindu-mă până la alunecări în abis.
aș vrea să mă trezesc ca după un dans acvatic, să devin lucidă și neînchipuit de vie, câteva minute doar, atât cât să pot uita amprenta celor duși, amprenta lor aici, înăuntrul meu.
pot spune în fiecare secundă cine a trecut prin viața mea și nu mai este. cine a atins cerul și nu s-a mai întors decât pentru a mă trezi din somnul meu verde.
mi se întâmplă prea des să aud caii morții în galop, să mă asurzească nechezatul lor plin de fericirea că au mai prins un suflu pentru celălalt tărâm.
Comentarii aleatorii