te-aş recunoaşte oriunde sub orice formă ţi-ai ascunde firea o domnul meu atât de puternic îndurând minciuna spectacolul unor naturi ce doar primind gândirea au căzut în puţul fără de sfârşit al pierderii de sine prea mici la suflet în spaţiu atât de mare găsit-au rezolvare în a distruge puţin câte puţin din toate căci universul de prea plin trezeşte viciul
sau poate altul e motivul unei lungi îndurări nedrepte eu doar ştiu cum tu profesore ai stat să mă înveţi a fi-ul meu a-l contura din piatră a-l face foc până răsare chipul apoi pe rând şi vânt şi apă azi simt vorbesc din ce în ce mai bine încă nu-s eu ce pot ce vreau în libertatea de mişcare cu greu şi cu eforturi mari de tine obţinută pentru mine
ce rost are să mai scriu poeme?
într-o zi ne vom simți mai singuri tocmai pentru că le-am scris
mă-ntreb dacă nu am deschis din greșeală o carte când paginile ei aveau febră,
înghesuind cocorii până vor fi o frunză galbenă
mi se face frig
un frig de castan
probabil mi-e foarte dor de tine
într-o altă zi am aflat că port numele unui bărbat, catalina fiind prietenul lui ovidiu rămas la roma
am văzut că o insulă și un ciclon poartă numele meu și am râs
la început n-a fost ciclonul ci trecerea unei rochii lungi.
o falie roșie
șuvițe de iederă neagră
secunde anacruzice
în mijlocul oceanului, o femeie frumoasă rotindu-și brațele deasupra apelor
ochiul de jad țintind țărmul
nici un hurricane să nu treacă deasupra
Pentru că este cel mai mare și cel mai vechi din lume. Cifrele nu s-au dat încă publicității, dar rezultatele unor studii recent revelate confirmă acest fapt. Nu sunt eu omul cavernelor, dar balaurul, urâtul, nimicul, cel ce pustiește lumea de-o vreme, a ajuns și la noi la hotare.
Mi-e rău și am febră, am o mare de noapte, o mare de teamă, mă dor milioane de gânduri, mă frământă milioane de șoapte... și trebuie să fug! Să fug! De nimic, spre ceva. Nu știu cum arată, doar visele, norul de gânduri ce-a adăstat zile și nopți, zbuciumul, șoaptele... Parcă îmi amintesc toate-acestea, le-am privit ca prin apa unui timp fără spațiu, dar nu știu unde, nici exact cum, dacă s-au întâmplat sau dacă se vor întâmpla. Iată-mă, acum, coborând, spre abis!
Țin un canibal închis într-o cușcă. Dincolo de ea vin, Red Bull, fructe confiate, cocteiluri exotice cu umbreluțele aferente & picoțite amabile, fata de la garderobă, dansatoarea la bară și lângă el, pe un servețel parfumat, cheia eliberatoare. Dar el visează că mă va consuma într-o zi, cu sau fără ingrediente. Tocmai aflu că trăiește în junglă, departe de locul unde plutesc eu, undeva la mare adâncime.
Aici s-a scufundat Titanicul. Pot vedea cum actrița dansează cu fochistul încă plin de cărbune, rechinul din lumea finanțelor privește cu ochi goi rechinii în ochi..
teoria cioturilor
nu știu de ce numai noaptea devenim conștienți de noi înșine ca și cum în timpul zilei ne e frică de noi. adevărul e că nu suntem decât niște cioturi.
în timpul zilei suntem cioturi de mâini și picioare pe rămășițe de oameni. te-ai întrebat vreodată cum fac dragoste oamenii amputați?
oamenilor amputați le place la nebunie să facă sex dimineața. atunci își schimbă unul altuia bandajele ei spun că se dezbracă. își mângâie necrozele și escarele apoi ejaculează. ejaculează neputința furnicăturilor în călcâie neputința apropierii neputința de a ține în mână o cană cu apă.
Comentarii aleatorii