Omul s-a născut liber. Pe urmă, firesc, a evoluat. *V.G.
Katia mergea pe stradă. Punea piciorul drept înainte și număra. Era beznă în Novgorod. Branhiile orașului îi respirau frumusețea. Pentru că era frumoasă Katia. Și cel mai rău: era conștientă de asta. Dar și cel mai bine: peste două zile se muta. Lăsa în urmă prieteni și oameni ale căror chipuri le memorase inconștient. Lăsa în urmă un tată îngăduitor. O mamă neajutorată. Pleca. Și parcă în noaptea aceea nimic nu îi putea abate gândurile.
depresie
o să vină o zi cînd n-o să mai pot atunci o să urlu o să plâng o să rag o să transform toate femeile în cățele bărbații în cârlige de măcelărie apoi o să mai urlu puțin
fragmente dintr-un volum aflat în pregătire, realizat prin studierea arhivei familiei Enea
8 iunie 1958, Bacău
Am fost astăzi, din nou, la Serviciul de radiologie. Ceva la plămâni. Am suferit o congestie pulmonară, dar acum sunt mai bine. Wili s-a arătat îngrijorată. M-am supărat puțin pe ea pentru că le cere în ascuns, puținilor prieteni pe care îi mai am, să mă sfătuiască a lucra mai puțin. Avem însă nevoie de bani.
Am luat legătura cu tov. Ștefan Georgescu în vederea realizării unei lucrări pentru fabrica de hârtie ” Steaua Roșie”. Tema ar fi legată de dezvoltarea industriei din acest sector de activitate.
Ieri, poate și în așteptarea rezultatului de la Spital, am avut o stare de melancolie.
Hermeneia a împlinit șase luni. Este oare ce mi-am dorit? Nu știu, dar a fost o experiență interesantă. Mă uit în urmă. Mă uit la oameni. Întotdeauna m-au fascinat. Oare așa sînt și eu? A scrie e un lucru special. Luăm litere și cuvinte și ne învîrtim în ele ca într-o beție a tangoului. Visăm dar sîntem treji totuși. Vrem să le dăm sensuri dar încă le căutăm în noi și în jurul nostru. Dar oare cît valorează cuvintele noastre? Dar cuvîntul nostru... Le scriem astăzi și mîine ne speriem de unduirea lor, de mușchii lor încordați, de colții lor și vrem să le ștergem. Le ștergem, dar oare chiar le ștergem? Oare poate o pasăre să își aducă înapoi cîntecul sau o pădure foșnetele? Îi putem noi smulge lui Dumnezeu din palme cuvintele noastre, din urechi vorbele noastre?!
odată… e o veșnicie de atunci, nimic nu era întreg fără litera desprinsă din zidul alb, nimic nu era întreg fără acel gând ce-mi lega boabele de timp în suiș…
iar gândul acela venea dinspre tine, ca un mir ușurător de poveri…
zidul alb era zidul la care mă rugam atunci când pierdeam cântecul, acea lumină morganatică ce venea
dintr-un alt timp, un timp fără gheare sub tâmple…
acum zidul la care mă rog are tristețea lui…
păsări grele de amintiri mi se cuibăresc în inimă, visul meu a adormit în bătrinețea lui virgină, nu-mi mai duce îmbrățișarea de mână, nu mai simt marginea zării sub tălpi...
zâmbetul tău nu mai împrimăvărează de ziuă
„ un lucru face atât cat îl prețuiești” așa-mi spuneai, iar într-o dimineată, un gând a luminat visul pernei:
Comentarii aleatorii