buricul meu nu e ca buricul altor bărbați. femeilor care mi-au cunoscut goliciunea mama le spunea o poveste. cînd m-am născut eram agitat iar medicii mi-au tăiat strîmb ombilicul. uneori o văd cum își duce mîna la pîntec. e gol. ca apartamentele pe care le-am vîndut azi.
îmi place să fiu bărbat. îmi place să fiu bărbat mai ales cînd plouă atunci deschid ochii mă forțez să fie cît mai larg deschiși apa intră în ochi mă ustură sunt bucuros e ca și cum aș plînge lucrurile pe care nu am putut să le plîng.
îmi mai place să fiu bărbat cînd montez plăci de rigips pe tavan. atunci plăcile se sprijină în moalele capului sudoarea se scurge pe șira spinării adorm mulțumit am luat parte la ceva cu adevărat important.
mi-aduc aminte de tremurul oanei când recita
sau de plictiseli comune nouă
de franchețea ei sau tăcerea îngăduitoare
și de talibanca micuță de care eram atras
era tunsă scurt teribilistă cu ochii plictisiți
înțelegători frumoși
știe ce vrea de la un poem
dar eu nu sunt poem eu sunt un lămâi
la restaurant a sunat adriana
mi se descărca telefonul dar am răspuns
ea ar fi înțeles
mihai m-a sunat sâmbătă pe la 1.00 a.m. vroia
ceva sau se simțea singur
el a zis că e la o băută dar nu se auzea nimic
a început încurajându-mă
am pus piedica la loc
mi-a citit versuri eu l-am rugat
i-am lăudat un poem și a fost bine altul nu mi-a
plăcut și era în luceafărul
ana maria o să ajungă departe
discretă studia tot când recita
cât de mult e între mine și anii de liceu
Aș spune că liniștea aceasta o pot compara cu căderea fulgilor de zăpadă noaptea, tărziu, când stau cuminte, cu spatele lipit de sobă, în intuneric, zâmbind. În pat foșnesc cele două pisici cu ochii lor verzi acum închisi. Din când în când Iza ridică capul alene si mă privește: nu-mi spune nimic, se uită, închide la loc ochii, își culcă căpșorul mic, și iar doarme. Nu mi-este somn. E a doua noapte în care prefer să stau nemișcată și să ascult tăcerea, decât să dorm și să pierd atâtea gânduri. E limpede că ai venit acum acasă: pasul apăsat, hotărât. Mă știi prezentă în întuneric. Mă știi în așteptare. Mă iei în brațe, ușoară ca o vioară. Mă strângi puternic și totuși tandru, încet să nu mă sfărâme brațele tale încolăcite în jurul mijlocului meu subțire. Mă iubești. E bine.
macaraua
duminica macaraua stă dreaptă ca o lumânare de botez. în timpul săptămânii înfige panouri uriașe în cer. acolo vor locui oamenii tineri. oamenii bătrâni locuiesc întotdeauna la parter.
biserica
dacă te uiți în ochii unui copil, iar copilul zâmbește, înseamnă că ești om bun. mă uit în ochii copilului iar el zâmbește.
la biserica unde merg în fiecare duminică vine lume puțină. aici pot să-l ascult pe dumnezeu în limba mea. aici lui dumnezeu i se spune iștinem. habar n-am cum se scrie.
Scrisul vine compensator la o dimensiune “căzută”: realitatea, așa cum și-o asumă scriitorul. Zădărniciile, timpii irosiți, experiențele de viață (ipostaziate mereu ambivalent), rumegușul clipei –iată carnea din care se va alcătui textul.
Șed la masă și îngurgitez plictisit “Tropical Fruit Cocktail” iar mintea-mi plutește pe ritmul „Cafe del Mar”. Din când în când mâzgălesc ceva pe această pagină și textura literelor sângeră a metafore răsuflate. Important nu e actul scrierii, nici măcar bucățelele tăiate geometric ale compotului tropical; importantă nu e duminica aceasta ejaculată la un capăt de săptămână, nici măcar vocile dinlăuntru pe care se mulează realitatea (desigur, a mea). Nu. Important, de o importanță irepresibilă este
Comentarii aleatorii