Am prins, trenul de noapte. Ăla ploios.
El a luat cu mine, înapoi și frigul și ploaia. Acum e senin, dar tot departe. Mi-au înghețat picioarele și le las așa.
Poate câteva poze făcute la un geam pătat și ud o să-mi arate ceva mai frumos decât este afară. Cu căștile în urechi fac trafic cu țigări și dau mită câteva pachete. Apoi îmi aprind unul întreg. Sunt curios cât de frig este și acolo... Cel mai probabil o să vină cu mine frigul. Nici o problemă! Găsesc eu câteva haine care să mă încălzească. Și o umbrelă care să mă poarte undeva.
Cred că a venit iarna...peste tot.
Nu există lucru mai periculos ca atunci cînd un om politic ne spune că trebuie să ne simțim bine. Cred că este singurul moment în viață cînd ar trebui să intrăm în panică. În același timp chemările disperate sau alarma unui politician sînt cele mai clare semne că nu se petrece nimic semnificativ și cineva simte nevoia să rămînă cu orice preț pe ecranul interesului public. Sau mai pe scurt, poți să fii sigur că un copil ștergător de parbrize are mai multă conștiință decît un om politic.
„Pământ avar,
e-aşa puţin din tine-n noi
şi-aşa curând
ne ceri puţinul înapoi…”
(Vasile Bogrea)
Când dangătul clopotului din turla bisericii se aude de trei ori, mă întreb cine a murit. Am moştenit acest instinct de la buna, fie iertată. Când auzea clopotul, începea să-şi dea cu presupusul: ba c-o fi Crăciunescu „hăl bătrân” (buna, la cei optzeci şi ceva de ani, era încă tânără), ba c-o fi cineva de sub coastă, că acolo cântase ciovica, de numa-numa. La auzul ciovicii nu poţi să nu te îngrozeşti. E semn clar că anunţă moartea cuiva, la fel cum e şi cântecul „cocoşesc” al găinilor. Odată cu moartea fiecărui cunoscut, simt că moare câte puţin din mine.
Îmi amintesc de un moment anume, de clipa aceea când m-ai privit în ochi și ai spus, cu capul plecat ușor, într-o parte: „eu nu pot să plâng”, și ai zâmbit. Dar aveai în ochii aceia atât de luminoși o ceață albastră și am știut atunci că tu plângi cand te doare, dar plângi altfel. Și ți-am simțit durerea tăcută, și m-a durut și pe mine.
Porumbelul acesta e alb și se plimbă prin fața mea parcă vrând să-mi atragă atenția cu orice preț. Mai fâlfâie aripile, dar nu zboară. Nu pleacă de lângă mine. Din când în când mă privește așa, din mers.
Eu am ochii împăienjeniți de dragoste. Și sufletul meu plânge. Atât de mult și puternic iubesc încât doare.
Pe a lu Nistor l-au halit lupii. L-a găsit în pădure o țigancă ieșită să culeagă bureți. A dat de două ori cu piciorul în el să vadă de mai suflă a stuchit în sîn și-a dat fuga în sat să anunțe veterinarul. Atîta a dus-o capul. Veterinarul a anunțat șeful de post șeful de post a anunțat orașul în două ore au venit criminaliștii să recolteze probe.
Plouase și a lu Nistor mirosea a pămînt reavăn. Jumate din el că din ailaltă jumate se scurgeau în pămînt firișoare de sînge ca niște rădăcini.
Nu-mi era scîrbă deloc mă tot foiam cu aparatul foto la gît încercam să găsesc o poziție. Doi țărani mi se tot băgau în cadru unu din ei s-a trezit: bă iaca a lu nistor nu mai tre să se teamă de trăsnet acu are împămîntare.
Comentarii aleatorii