Există perioade în care tenebrele răutății omenești mă înving. Mă prăbușesc în abjecția trăirilor oamenilor, las să-mi ajungă până la suflet duhorile financiare pe care le emană iar dimineața, faptul că mă trezesc viu mi se pare o impietate. Alung îngerii din preajmă pentru a nu se murdări cu patimile și josniciile umanității. Merg cu durerea până la capăt.
Nu vă dați seama: Isus este din nou aici, din nou printre voi, infirmii. De ce sunt atât de puține urechile care au auzit trâmbițele și privirile care I-au urmărit coborârea din Slavă? Oare noi, cei puțini, nu ne-am făcut datoria cum ni s-a cerut? Am dat dovadă de slăbiciune când am fost supuși încercărilor? Pedepsește-ne dacă e așa, Doamne, dar nu Te uita la noi cu mâhnire! Nu vrem să Te vedem îndurerat!
damian stătea liniștit în pătuț. în cinci luni de cînd venise pe lume nu a plîns niciodată. așa l-am găsit. nu poți plînge ceea ce nu vezi. se născuse fără ochi și taică-su apelase la mine poate îl pot ajuta. medicii de la noi habar n-aveau ce e aia anoftalmie.
m-am uitat la damian. stătea liniștit în pătuț mi se părea că e un copil de ceară așa cum vezi în ieslea de Crăciun. în loc de ochi avea doar două linii. nu poți plînge ceea ce nu vezi. brusc mi-a trecut prin cap faptul că bunică-miu nu m-a recunoscut cînd m-a văzut ultima oară. oare ce-ar fi să îngrop ochii lui în orbitele lui damian. poate unul din ei mă va recunoaște.
dacă s-ar fi născut cu nervii optici ar fi avut o șansă. dar nu.
Hermeneia a împlinit șase luni. Este oare ce mi-am dorit? Nu știu, dar a fost o experiență interesantă. Mă uit în urmă. Mă uit la oameni. Întotdeauna m-au fascinat. Oare așa sînt și eu? A scrie e un lucru special. Luăm litere și cuvinte și ne învîrtim în ele ca într-o beție a tangoului. Visăm dar sîntem treji totuși. Vrem să le dăm sensuri dar încă le căutăm în noi și în jurul nostru. Dar oare cît valorează cuvintele noastre? Dar cuvîntul nostru... Le scriem astăzi și mîine ne speriem de unduirea lor, de mușchii lor încordați, de colții lor și vrem să le ștergem. Le ștergem, dar oare chiar le ștergem? Oare poate o pasăre să își aducă înapoi cîntecul sau o pădure foșnetele? Îi putem noi smulge lui Dumnezeu din palme cuvintele noastre, din urechi vorbele noastre?!
dimineața se ducea în gară număra oamenii din vagoane. în zilele acelea nu mînca. el își spunea că oamenii îi sînt de-ajuns. chiar își propunea ca din momentul acela să trăiască numai cu oameni.
femeia lui n-avea nume. de mică părinților le-a fost frică să-i pună un nume de teamă să n-o dorească toți bărbații. doar cînd era obosit îi dădea nume ca să poată visa.
el a iubit atît de mult încît ceilalți îi spuneau omul ca patru inimi. seara cînd se întorcea de lucru voma în plină stradă. voma sînge chipuri păsări și tot ce mai strînsese în el peste zi.
rîndunică a murit într-o zi de 13. n-a murit cum moare o rîndunică obișnuită pentru că nu era o rîndunică obișnuită. era un bărbat rotofei și era un fel de șef mai mic peste filiala unei instituții. mergea împreună cu doi șefi mai mari la nunta unui prieten. un șofer beat care mergea și el la o nuntă i-a spulberat de pe trotuar. două lucruri l-au făcut pe rîndunică să semene cu o rîndunică obișnuită. zborul pînă într-un copac aflat la zece metri de trotuar și trupul chircit după ce a atins pămîntul.
Comentarii aleatorii