într-o zi o să mă fac mare atât de mare încât oamenii
vor intra în mine ca pe un hipodrom atunci voi fi plin
de gentlemani și femei cu pălării victoriene se vor uita cu nesaț la hematiile mele cabrate ca niște cai de rasă
știu că nu-ți găsești locul în orașul de termopan
în fiecare noapte îți spun povești aseară ți-am spus de dumnezeu când era mic
mama i-a dat o cutiuță din care ieșea o balerină dumnezeu învârtea cheița balerina dansa între pereții de sticlă tu dansai între pereții de sticlă ai adormit visând că îmi pregătești supă de perișoare
în fiecare zi mă întrebi ce mai fac (te superi tare când uit lucruri mărunte tocmai lucrurile mărunte ne fac oameni îmi spui)
țeasta lovește parchetul un sunet ca de fereastră spartă realizezi în timp ce totul se-nvîrte că mai aproape de tine ca acum de pămînt nu vei fi niciodată.
pe undeva o fisură gîndurile ies ca într-un schimb de prizonieri.
mîinile se întind în întuneric apoi se întorc obosite după atîtea spații goale.
și totul se rezumă la acel nenorocit meci de handbal despre care vei scrie mîine.
adormi visezi că în londra a nins și aeroportul s-a închis.
creierul tău e o fotografie de grup în care tu și prietenii tăi care se văd cam neclar zîmbiți cu armele la vedere.
hai să vorbim.
despre ce.
despre abandon.
despre lucrurile care ne încrețesc pielea de plăcere.
Morții mă-tii izbucni Milică.
Hehe te spui să mor eu de nu te spui rînji Narcis.
Mă te bat de te usuc dacă sufli ceva.
Tanti Mariee tanti Marieee.
Ha ? îți capul de după gard Maria.
Milică a înjurat se foi Narcis pe podeț
Ceilalți vecini ițiră și ei capul de după garduri. Maria se blocă un moment apoi : da ce-a spus ?
Nu pot să vă zic în gura mare.
Narcis șușoti ceva la urechea bătrînei bătrîna se făcu roșie în obraji.
Petreee ia vino-ncoa.
În fierărie Petre lăsă aparatul de sudură și ieși înfășurat în șorțul din piele de vițel.
Maria îi zise ceva la ureche Milică nu mai așteptă verdictul. Țîșni pe grad apoi se cățără pe acoperișul fierăriei.
Petre se uită cu ciudă că n-avusese inspirația să-i taie drumul.
m-am precipitat să-ți arăt tot ce sunt. ca atunci când vorbești repede și împroști pe toți cu salivă.
în primul rând asfaltul din care mâncau oamenii șobolan oamenii șobolan despre care-ți spuneam că sunt peste tot și că macină orașul bucată cu bucată. nu face bine la dinți lucrul ăsta de aia aici oamenii nu mai trag cu dinții de viață și umblă pe străzi cu disperările atârnând ca un prohab desfăcut.
apoi looney toones spitalul unde erau închiși cei care vorbesc tare. aici țipa tata ca din gură de șarpe că a pierdut tot. purta un plover de lână mama spunea să-i duc portocale eu înjuram și mă credeam sfântul augustin.
de câte ori privesc cea mai veche fotografie a tatei zâmbesc gândind cum fetița aceea îmbrobodită, cu picioare strâmbe, mâini subțiri și ochi cenușii avea să ajungă un bărbat excentric, cu o vorbă înfiptă în moalele capului, cu un miros fin al prostiei umane și de o frumusețe stranie. era ultimul copil al bunicilor, dupa miluță, rodica, rodica, maricica, lenuța și costică. pe vremuri, dacă îți murea un copil următorul avea să-i ia numele așa se face că două din surorile tatei au avut același nume. toader era cel mai mic, veronica-l învelea în pestelcă așa cum faci cu un boboc de rață iar tata a crescut printre tăvile cu plăcintă de dovleac ale bunicii. mai târziu, el a învățat-o pe mama să gătească.
Comentarii aleatorii