O ploaie mocănească se stârnise, cu puţin înainte de albirea zorilor. Gheorghe se trezi în tranşeea rece şi îl privi pe Sandu lu’ Gogâţă, consăteanul şi camaradul lui de arme, care încă dormea chircit, cu capul pe o moviliţă de muşchi reavăn. „Ia uite la Sandu, ce bine doarme! Nici nu simte că plouă. Bag samă că o visează pe Ruzalia care, zice el, a jurat să-l aştepte. De parcă ar avea cu cine să se mărite… Toţi feciorii din sat îs pe front. Oare Florica mea s-o fi trezit să mulgă vacile?”
La cât de frig e, aș putea să fac poezie. N-am timp azi. Am vrut să mananc înainte să plec din casă, însă frigiderul era gol. Mi-ai lăsat doar apă. Și aia a înghețat. M-am uitat în dulap, mai erau niște cereale de pe vremea când încă mai stăteai aici și-mi desenai piese de puzzle pe masa din bucătărie. Am amestecat gheața cu cereale și am mâncat. Pe lingură era scrijelită inițiala ta. Mi-am adus aminte de dimineața când ne-am cumpărat două linguri, două furculițe și un cuțit. Pe fiecare ai scrijelit inițiala mea și apoi pe a ta. Râdeam ca proștii. Nu, râdeam ca proasta în poala ta, vedeam dincolo de linia orizontului. Dar asta era atunci, acum clădesc fortărețe din visele lăsate baltă.
Hermeneia a împlinit șase luni. Este oare ce mi-am dorit? Nu știu, dar a fost o experiență interesantă. Mă uit în urmă. Mă uit la oameni. Întotdeauna m-au fascinat. Oare așa sînt și eu? A scrie e un lucru special. Luăm litere și cuvinte și ne învîrtim în ele ca într-o beție a tangoului. Visăm dar sîntem treji totuși. Vrem să le dăm sensuri dar încă le căutăm în noi și în jurul nostru. Dar oare cît valorează cuvintele noastre? Dar cuvîntul nostru... Le scriem astăzi și mîine ne speriem de unduirea lor, de mușchii lor încordați, de colții lor și vrem să le ștergem. Le ștergem, dar oare chiar le ștergem? Oare poate o pasăre să își aducă înapoi cîntecul sau o pădure foșnetele? Îi putem noi smulge lui Dumnezeu din palme cuvintele noastre, din urechi vorbele noastre?!
Fiindcă îşi văd de treaba lor. Se aşază în fotoliu ca-ntr-o vizuină şi, în dosul unui ziar imens, rumegă problemele. Mai noi, mai vechi. Nu le place să fie deranjaţi. Poate doar cu o cafea. Un sărut. Sau cu o întrebare simplă: dragule, ia spune, ce noutăţi... El te trage de mână uşor, te aşază pe genunchi aruncând petele de culoare de pe file în aer şi, privindu-te galeş, începe să povestească. Fără lux de amănunte. Trebuie să pui tu întrebările, să conduci delicat discuţia în sensul în care te interesează. El economiseşte cuvintele. Poate să fie criza oricât de mare...
”Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea
consimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia
însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă daţi
seama că - lumeşte, omeneşte vorbind - altă cale de a înfrunta cercul de fier -
care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul
dictaturii e o fantasmă: frica) - e foarte îndoielnic să găsiţi.
Veţi protesta, poate, considerind că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă
Comentarii aleatorii