odată… e o veșnicie de atunci, nimic nu era întreg fără litera desprinsă din zidul alb, nimic nu era întreg fără acel gând ce-mi lega boabele de timp în suiș…
iar gândul acela venea dinspre tine, ca un mir ușurător de poveri…
zidul alb era zidul la care mă rugam atunci când pierdeam cântecul, acea lumină morganatică ce venea
dintr-un alt timp, un timp fără gheare sub tâmple…
acum zidul la care mă rog are tristețea lui…
păsări grele de amintiri mi se cuibăresc în inimă, visul meu a adormit în bătrinețea lui virgină, nu-mi mai duce îmbrățișarea de mână, nu mai simt marginea zării sub tălpi...
zâmbetul tău nu mai împrimăvărează de ziuă
„ un lucru face atât cat îl prețuiești” așa-mi spuneai, iar într-o dimineată, un gând a luminat visul pernei:
fagurele
pe strada mea sunt neoane ciudate au un gît subțire din gît iese un cap uneori seamănă cu femeile care poartă broboadă dacă pui masca de plastic ce protejează becul seamănă cu niște apicultori dacă împarți întunericul îți iese un milion de albine ce fecundează lumina
oare la patruzeci voi avea mîinile groase ori încheieturile vor fi la fel de subțiri
oare în ziua nunții va fi cald și voi transpira în costumul de mire nu suport mirosul de transpirație m-am întors cu obsesia asta de pe holurile spitalului bolnavii treceau pe lîngă mine cu sonda în brațe mirosul lor mă făcea să vomit atunci mi-am zis între cei vii și cei morți aleg morții la fel cum între mirosul de transpirație și mirosul de mort aleg mirosul de mort măcar ăla impune respect
pumnii mici o dureau ca o funie legata de pat atunci cand nu ai voie sa te mai ridici niciodata sufletul i se inchegase asa au zis doctorii sangera din toate orificiile valuri peste cearsafurile ei galbene
era ultima zi din anotimp scrasnetele dintre ferestre se indoiau catre timpan stranse cu elastic sa nu scape vreodata. nu ii mai stia nimeni glasul. il uitase si ea odata cu liniile imperfecte de pe tavan.
intr-un timp invatase sa se teama de ele stia ca trebuie sa le taiem ca pe oameni. cu grija pana cand ruperea lor de pe piele sa nu fie o simpla descuamare.
era fotografiata zambind. era atat de frumoasa. chiar asa cu fruntea despartita de ape si de marmura.
Intram în bucătăria comună seara, când oboseala îmi muşca timpanele ca un zgârci pocnind ritmic în ureche. Gândacii roşii mişunau printre cleiuri vechi, flăcările fâsâiau spasmodic. Mirosul de arsură şi gaz mă pătrundea până la os. Începusem să fumez ţigări Assos sau Chesterfield, la modă pe vremea aceea. O colegă de cămin de la altă facultate se sprijinea cu coatele de masa murdară şi îmi zâmbea povestindu-mi viaţa ei. Avea dinţii deja înnegriţi.
de câte ori privesc cea mai veche fotografie a tatei zâmbesc gândind cum fetița aceea îmbrobodită, cu picioare strâmbe, mâini subțiri și ochi cenușii avea să ajungă un bărbat excentric, cu o vorbă înfiptă în moalele capului, cu un miros fin al prostiei umane și de o frumusețe stranie. era ultimul copil al bunicilor, dupa miluță, rodica, rodica, maricica, lenuța și costică. pe vremuri, dacă îți murea un copil următorul avea să-i ia numele așa se face că două din surorile tatei au avut același nume. toader era cel mai mic, veronica-l învelea în pestelcă așa cum faci cu un boboc de rață iar tata a crescut printre tăvile cu plăcintă de dovleac ale bunicii. mai târziu, el a învățat-o pe mama să gătească.
Comentarii aleatorii