1. Person on the flight next to me from LAX was deaf. He was cool. Of course, he let me know he was deaf AFTER he helped me stow my carry-on bag .. which had all my sign language books.
2. I walked into a Links of London in London. Mind = Blown. Then I had a dream about it.
3. The temperature in London. Crisp and Lovely.
4. The temperature in Bucharest. Skull-crushingly cold .. but I love it! My pea-coat actually has a purpose now.
5. Did not get felt up by the TSA, and all security went by pretty swimmingly. (exception: see below)
6. Watched “Never Let Me Go” on the plane. Then slept 8 hours. It was awesome.
7. Leeched some free internet at Heathrow for 10 minutes.
Scrisul meu nu are o formă anume, nici sens, având în vedere că locuiesc într-o pâlnie gigantică la un etaj superior; sunt singurul om, pe plaja de tablă, cu multă rugină, iar mâinile, la fel şi picioarele, sunt prinse în lanţuri, legate cu sârmă oţelită; ca un om singur ce sunt, îmi place să observ, mai ales că sunt legat, nici nu ţin minte să fi fost altcumva vreodatâ. E cald, tabla arde, bucăţile de rugină la fel. E cald, aerul e sărat, adierea vântului e aridă. Mă decojesc ca un ou, coaja se crapă, bucată cu bucată, fisuri adânci, fante negre pe cutia craniană; Din corpul meu de metal, se desprind plăci de diferite mărimi, ruginite, care cad cu sunet grav, uneori ascuţit.
Omul s-a născut liber. Pe urmă, firesc, a evoluat. *V.G.
Katia mergea pe stradă. Punea piciorul drept înainte și număra. Era beznă în Novgorod. Branhiile orașului îi respirau frumusețea. Pentru că era frumoasă Katia. Și cel mai rău: era conștientă de asta. Dar și cel mai bine: peste două zile se muta. Lăsa în urmă prieteni și oameni ale căror chipuri le memorase inconștient. Lăsa în urmă un tată îngăduitor. O mamă neajutorată. Pleca. Și parcă în noaptea aceea nimic nu îi putea abate gândurile.
mi-aduc aminte de tremurul oanei când recita
sau de plictiseli comune nouă
de franchețea ei sau tăcerea îngăduitoare
și de talibanca micuță de care eram atras
era tunsă scurt teribilistă cu ochii plictisiți
înțelegători frumoși
știe ce vrea de la un poem
dar eu nu sunt poem eu sunt un lămâi
la restaurant a sunat adriana
mi se descărca telefonul dar am răspuns
ea ar fi înțeles
mihai m-a sunat sâmbătă pe la 1.00 a.m. vroia
ceva sau se simțea singur
el a zis că e la o băută dar nu se auzea nimic
a început încurajându-mă
am pus piedica la loc
mi-a citit versuri eu l-am rugat
i-am lăudat un poem și a fost bine altul nu mi-a
plăcut și era în luceafărul
ana maria o să ajungă departe
discretă studia tot când recita
cât de mult e între mine și anii de liceu
„Pământ avar,
e-aşa puţin din tine-n noi
şi-aşa curând
ne ceri puţinul înapoi…”
(Vasile Bogrea)
Când dangătul clopotului din turla bisericii se aude de trei ori, mă întreb cine a murit. Am moştenit acest instinct de la buna, fie iertată. Când auzea clopotul, începea să-şi dea cu presupusul: ba c-o fi Crăciunescu „hăl bătrân” (buna, la cei optzeci şi ceva de ani, era încă tânără), ba c-o fi cineva de sub coastă, că acolo cântase ciovica, de numa-numa. La auzul ciovicii nu poţi să nu te îngrozeşti. E semn clar că anunţă moartea cuiva, la fel cum e şi cântecul „cocoşesc” al găinilor. Odată cu moartea fiecărui cunoscut, simt că moare câte puţin din mine.
Comentarii aleatorii