Parcă lumea se împuținează, se face mică și se concentrează în acest punct, unde rămânem noi; suspendați în tăcerea aceasta dintre simțuri, între lucruri care nu se spun dar transpiră în gesturi, între fandări ale realului, într-o dorință greu reținută de a-mi trece degetele prin părul tău, de a apropia obrazul tău de mine ca o mamă grijulie, un gest impropriu, căci nici nu știu ce-aș face simțindu-te atât de aproape. Aș îngheța probabil. Aș lua apoi acel moment cu mine-n lume, accesându-l din nou și din nou, ca pe un drog.
Îmi doresc o prezență dar întristarea este inviolabilă, aneantizantă. Nimeni nu rezistă în preajma unei permanente mânii. Gabriella s-a refugiat, înspăimântată, în altă cameră. Faptul că scriu îngrozește, ea se gândește că totul e dus, că beau prea mult, că prea multă cafea și țigări nenumărate… Nimeni nu-mi poate lua plinătatea sărăciei, suferinței, nefericirii, nedreptății, nenorocului – nimeni și nimic. Ea – cu plăpânda ei revoltă – de-ar pricepe deodată toate seismele din celulele mele, ar deveni o jertfă inutilă pe un altar al nimănui.
Sunteți tare dizgrațioși, cred că și lui Dumnezeu îi e silă deja.
Pentru că este cel mai mare și cel mai vechi din lume. Cifrele nu s-au dat încă publicității, dar rezultatele unor studii recent revelate confirmă acest fapt. Nu sunt eu omul cavernelor, dar balaurul, urâtul, nimicul, cel ce pustiește lumea de-o vreme, a ajuns și la noi la hotare.
Mi-e rău și am febră, am o mare de noapte, o mare de teamă, mă dor milioane de gânduri, mă frământă milioane de șoapte... și trebuie să fug! Să fug! De nimic, spre ceva. Nu știu cum arată, doar visele, norul de gânduri ce-a adăstat zile și nopți, zbuciumul, șoaptele... Parcă îmi amintesc toate-acestea, le-am privit ca prin apa unui timp fără spațiu, dar nu știu unde, nici exact cum, dacă s-au întâmplat sau dacă se vor întâmpla. Iată-mă, acum, coborând, spre abis!
nu-l văzusem demult. trebuia să-i aduc pastile de la oraș. niște paracetamol și indometacin unguent. ploua torențial și pînă să ajung la mașină punga de hîrtie în care erau medicamentele se făcuse una cu pămîntul.
pe drum mă gîndeam dă-o-n mă-sa doamne lasă-i și pe ei să aibă un hram.
*
mă enervează cînd uit să mă gîndesc la tine. mă iau cu munca și mă trezesc după vreo două ore că nu ți-am repetat numele în gînd.
*
cînd am ajuns era schimbat totul. pe vremuri ograda mi se părea mare. acum parcă toate gardurile veneau peste mine ca un utilaj de zdrobit mașini. în față se ridica o fundație, probabil casa care se construia după ce inundațiile au pus-o la pămînt pe aia veche. casa mare era încă întreagă.
Ceea ce tu trăiești acum este o realitate (sau o față a realității care încă nu are consistență). Dar trăiești această realitate în perspectiva unei iluzii. Iar această iluzie (dacă se dovedește a fi iluzie) mai devreme sau mai târziu se va spulbera. Totul este cum vei vedea atunci, la spulberarea iluziei (în momentul suprem când se va dovedi a fi iluzie), cum vei vedea, deci, atunci, realitatea pe care o trăiești azi.
Pentru că numai atunci vei știi cu adevărat dacă a fost sau nu iluzie. Înseamnă asta cumva că viitorul poate schimba trecutul? Îi poate revela esența; ființa?
Comentarii aleatorii