Îmi doresc o prezență dar întristarea este inviolabilă, aneantizantă. Nimeni nu rezistă în preajma unei permanente mânii. Gabriella s-a refugiat, înspăimântată, în altă cameră. Faptul că scriu îngrozește, ea se gândește că totul e dus, că beau prea mult, că prea multă cafea și țigări nenumărate… Nimeni nu-mi poate lua plinătatea sărăciei, suferinței, nefericirii, nedreptății, nenorocului – nimeni și nimic. Ea – cu plăpânda ei revoltă – de-ar pricepe deodată toate seismele din celulele mele, ar deveni o jertfă inutilă pe un altar al nimănui.
Sunteți tare dizgrațioși, cred că și lui Dumnezeu îi e silă deja.
11 septembrie m-a prins la magazin cumpărîndu-mi țigări. În redacție era mare hărmălaie se împărțiseră în două tabere: unii ziceau gata vine al treilea război mondial alții îi contraziceau. N-a venit al treilea război mondial. Doar un bătrînel care găsise un șurub într-o halviță pe care o cumpărase de la economat.
11 martie m-a prins la o bere cu un coleg. Cumva mi se dezvoltase un al optulea simț care-mi spunea că am îmbulinat-o de fiecare dată cînd era vorba de morți. Erau ceva romîni care muriseră în metroul din Madrid doi s-au nimerit să fie din zona noastră. Bineînțeles eu trebuia să fac documentarea. Amîndoi erau din același sat.
dimineața nu pot respira amplu, am sentimentul că îmi fug sori cu plete albastre prin piele și îmi închid porii, amețindu-mă până la alunecări în abis.
aș vrea să mă trezesc ca după un dans acvatic, să devin lucidă și neînchipuit de vie, câteva minute doar, atât cât să pot uita amprenta celor duși, amprenta lor aici, înăuntrul meu.
pot spune în fiecare secundă cine a trecut prin viața mea și nu mai este. cine a atins cerul și nu s-a mai întors decât pentru a mă trezi din somnul meu verde.
mi se întâmplă prea des să aud caii morții în galop, să mă asurzească nechezatul lor plin de fericirea că au mai prins un suflu pentru celălalt tărâm.
Azi noapte am adormit cu mult după ce ai adormit tu. Pur și simplu am stat și te-am privit. Cam așa fac atunci cînd sunt nesigur. E felul meu de a mă convinge că hainele îți vin bine că ești frumoasă că voi găsi fire de păr tot timpul pe pernă ca să-mi dau seama că această casă e locuită.
La început ai sforăit nițel. Mi-a venit să te prind de nas așa cum făceam cînd dormeam cu bunicul. Bunicul își umfla puțin obrajii dădea din gură ca și cum ar fi mîncat apoi se întorcea pe partea aialaltă.
Pur și simplu am stat și te-am privit. Am vorbit cu mîinile tale și cu cerceii tăi pentru că ție n-am putut să-ți spun nimic. Mi-am imaginat că visezi niște animale cu urechi lungi mai lungi decît corpul. Am zîmbit prostește. Chiar tu ce visezi? Cum sunt oamenii pe-acolo?
Îmi bate inima … îmi bate mai tare ca ieri … ieri parcă nu trăiam ca azi, azi e mai intens. Azi și lumina e mai grea, apa mi se pare plină de culori, alb, negru, roz … roz negru alb … Amin!
Cu un „Amin!” pronunțat îmi pecetluiai buzele ... tăceam și asta mă durea mai mult ca ieri. Tremuram. Gândurile-mi tremurau, privirea-mi tremura, duhul îmi tremura și el … te iubeam, omule! Te iubeam când îmi explicai că marea e ca un acoperiș de ciocolată amăruie, ciocolată în poezie și în viață, ciocolată pe care o puteam savura doar amândoi, ciocolata noastră, a noastră și doar a noastră, nu a mea și a ta, ci a noastră!
Te iubeam nebunule cu o dragoste fără ecou și era așa de grea … nu mai puteam să înot , mă apăsa, mă încovoia, mă jena …
Comentarii aleatorii