Stau și mă uit la haosul de pe masa mea de lucru. Mi-am luat-o mare ca să am loc. Toată copilăria mi-am dorit o masă mare, ceva enorm, să pot să mă desfășor. Simțeam nevoia spațiului meu vital (ce aiurea sună) și acum e atît de încărcată, plină cu tot felul de lucruri. Interesant e faptul că lupta aceasta pentru spațiu ar fi trebuit să o duc nu spre înafară ci mai degrabă spre înăuntru. Nu sînt lucrurile cauza senzației de strîmtorare. E mai degrabă plaga aceasta a acumulării dezordonate. Dacă ar fi să văd ce s-a acumulat astăzi,... da, un cablu scurt ethernet, un cablu USB, vechea mea priză cu telecomandă, o monedă interesantă în valoare de doi dolari canadieni, o pungă de hîrtie cu conținut pe care nu îl știu exact acum, și cam atît.
Ar trebui să fac ordine în acest haos din cameră, de pe masă. Haosul care s-a revărsat deja dincolo de ușă, pe hol. Ca un fel de lene generalizată amestecată cu amînare și neîncredere. Haosul, ca un rînjet sarcastic al entropiei rîzînd înfundat undeva în cotloanele universului. Parcă spunîndu-mi „ai văzut, tot eu am avut dreptate”. Totul a început odată cu căldura. Și cu promisiunile încălcate de alții. Omul e o ființă ciudată. E ca una din acele busole vechi de aramă. Poate stricată, poate spartă sau îndoită. Dar totdeauna străduindu-se să arate ceva, un fel de direcție, de țintă.
fir-ai tu a dracului de vită numai atîta apă mi-aduci?
vita se retrage sfioasă dispare după ușă apare cu o cană de-un litru.
un gîlgîit scurt ochii copiilor holbați pe mărul lui adam mărul lui adam urcă coboară. urcă coboară.
limba tăticului atîrnă ca mileurile pe mobila roșie.
fir-ai tu a dracului de vită atîrnă de limba tăticului ca o poftă.
limba tăticului plescăie apoi dispare după dinții de culoarea cleiului.
vita se retrage sfioasă dispare după ușă. soarbe ce-a mai rămas pe fundul cănii.
un gîlgîit scurt dă capul pe spate ochii copiilor holbați pe mărul lui adam mărul lui adam urcă coboară. urcă coboară.
*
i-o fi rece îmi spun. și nici măcar o pernă sub cap.
cînd pleacă un om carnea mi se strînge în jurul oaselor ca un cort de campanie.
atunci cel mai greu e să tac tot ceea ce n-am spus se cere afară imaginează-ți că forezi în marea nordului dai brusc peste o pungă de gaz și explodează totul. tot ce n-am spus țîșnește prin stern prin pelvis prin țeastă. din mine mai rămîn două vertebre tasate.
lucid.
plecările sunt niște dureri lombare care te țin două trei zile la pat.
2.30. avem toți fricile noastre zornăitoare. fricile noastre pe care le lingem ca vitele un pumn de sare.
mama se teme de viscol dacă se înzăpezește drumul nu mai ajunge taxiul în fața blocului și trebuie să meargă pe jos pînă la școală. dacă se înzăpezește drumul pînă la coastă nu mai ajunge la bunicul să-i lase șnițele de pește cu foarte puține oase.
deci iată-mă. gardul miroase a pișat și a veveriță. nu știu cum miroase o veveriță dar mi-am adus aminte de vietățile din felix. stau drept în mijlocul întunericului cămașa roșie flutură pe mine partea bună din mine adică aia care a făcut liceul catolic ar spune iată regele iudeilor. cămașa roșie flutură ca un steag de capitulare păcat că sunt mic de statură și nu mă vede nimeni să mă scoată din viață.
e atît de întuneric încît dacă îmi pipăi chipul nu-mi dau seama dacă sunt eu sau peretele prăbușit al stadionului.
cîini albi cîini roșii cîini negri cîini curcubeu s-au adunat lîngă mine mă zgîrîie un fel de a spune stăpîne lasă-ne afară. urlu mai tare ca ei trebuie să le arăți că ești stăpîn pe situație.
Comentarii aleatorii