I remember the colors of dusk creeping up through the window, in my parents bedroom in Timisoara. Me and my brother were sitting in their bed talking about our new lives. I remember we talked about a few distinct things : Big Wal-Mart stores, Bananas year-round, and how big everything was gonna be in America. Similarly, we were both right and wrong. We were right at face-value, America is a really wealthy country, everything is HUGE here (cars, meals, women) it is really awesome and its definitely improved our quality of life. But we were wrong about the entire assumption of the conversation – that we were going to be happier.

Stau și mă uit la haosul de pe masa mea de lucru. Mi-am luat-o mare ca să am loc. Toată copilăria mi-am dorit o masă mare, ceva enorm, să pot să mă desfășor. Simțeam nevoia spațiului meu vital (ce aiurea sună) și acum e atît de încărcată, plină cu tot felul de lucruri. Interesant e faptul că lupta aceasta pentru spațiu ar fi trebuit să o duc nu spre înafară ci mai degrabă spre înăuntru. Nu sînt lucrurile cauza senzației de strîmtorare. E mai degrabă plaga aceasta a acumulării dezordonate. Dacă ar fi să văd ce s-a acumulat astăzi,... da, un cablu scurt ethernet, un cablu USB, vechea mea priză cu telecomandă, o monedă interesantă în valoare de doi dolari canadieni, o pungă de hîrtie cu conținut pe care nu îl știu exact acum, și cam atît.