noaptea îmi simt inima ca o vulpe hăituită în propria vizuină. noul meu vis e că stau pe un pat de spital o asistentă mă dezbracă încet de frică dragostea mea se înfige în creier tot mai adînc să n-o găsească nici o perfuzie. mă trezesc într-un întuneric complet de fapt nu-mi dau seama dacă el e complet sau dacă mă face complet.
apoi marea debarasare începe. ne scoatem morții îi aranjăm frumos în fața blocului. auzim mașinile gunoierilor cum îi ridică atunci înțeleg. dincolo sînt concasoare și tot felul de utilaje care ne transformă în diamante. e frumos să sfîrșești așa ca o piatră rară pe degetul unei femei.
Fiindcă îşi văd de treaba lor. Se aşază în fotoliu ca-ntr-o vizuină şi, în dosul unui ziar imens, rumegă problemele. Mai noi, mai vechi. Nu le place să fie deranjaţi. Poate doar cu o cafea. Un sărut. Sau cu o întrebare simplă: dragule, ia spune, ce noutăţi... El te trage de mână uşor, te aşază pe genunchi aruncând petele de culoare de pe file în aer şi, privindu-te galeş, începe să povestească. Fără lux de amănunte. Trebuie să pui tu întrebările, să conduci delicat discuţia în sensul în care te interesează. El economiseşte cuvintele. Poate să fie criza oricât de mare...
8. la suprafață se produc explozii care aruncă așchii fierbinți și particule încărcate electric care, odată ajunse în apropierea ta sunt capturate de câmpul magnetic al genunchilor tăi și încep să se învârtă în spirale strânse în jurul coapselor, pântecului și gâtului tău. în sfârșit, ele intră în gura ta și, întâlnind acolo molecule de apă grea care mă susțin cu argumente astronomice, produc ceea ce se mai numește auroră sau dragoste neînchipuit de albă
totul începe cu mirosul mi-ai spus și lumea s-a cățărat pe receptorii mei olfactivi.
pe oraca s-au aprins focurile. focurile au aprins zdrențele zdrențele scormonesc măruntaiele orașului caută de-ale gurii și de-ale vieții. zdrențele sunt jumătate oameni jumătate acordeon. dacă pui mîna pe ei scot sunete bizare un fel de scîrțîit ca atunci cînd apeși toate clapele deodată. zdrențele nu au mîini zdrențele au căngi căngile rîcîie țeasta pămîntului caută de-ale gurii și de-ale vieții.
orașul miroase a excremente de elefant. a venit circul. uneori miroase a carne noaptea aud cîinii cum crapă oasele sug bruma de măduvă șuieratul lor golește pămîntul de aer.
Mă uit în jur câteodată și nu mai știu cum să reacționez. Un ansamblu de sentimente amestecate, reprimate, în sfârșit bătute și izbite ricoșează și mă lovesc în plin. Să o iau la goană sau să merg cu gloata? Din rațiuni puțin înțelese de rațiunea mea, mă duc cu gloata către un feeric moment înălțător și toate țintele urlă “împlinește-ți sufletul” mărunt ca-n cea mai persuasivă telenovelă. Țintele ele urlă bine, în jurul meu se urlă bine, feromonii urlă de jur împrejur, mai urlă și alți oameni ca să fie scena completă și mă pomenesc bălăcindu-mă într-un cotidian infect, incapabilă de a mă desprinde, incapabilă de a înfrânge o timiditate sau o slăbiciune, și-atunci înghit încă un sentiment. Acesta ar fi vinovația, ca apoi să încep să mă complac în el.
Comentarii aleatorii