m-am precipitat să-ți arăt tot ce sunt. ca atunci când vorbești repede și împroști pe toți cu salivă.
în primul rând asfaltul din care mâncau oamenii șobolan oamenii șobolan despre care-ți spuneam că sunt peste tot și că macină orașul bucată cu bucată. nu face bine la dinți lucrul ăsta de aia aici oamenii nu mai trag cu dinții de viață și umblă pe străzi cu disperările atârnând ca un prohab desfăcut.
apoi looney toones spitalul unde erau închiși cei care vorbesc tare. aici țipa tata ca din gură de șarpe că a pierdut tot. purta un plover de lână mama spunea să-i duc portocale eu înjuram și mă credeam sfântul augustin.
și tu ce faci cînd ești singură? ca și mine te răsucești în inimă și-ți revezi viața de parcă lumea ar fi un multiplex în care ai intrat pe furiș.
insiști pe cîteva momente mai importante în care ai pierdut puțin sau ai cîștigat puțin derulezi înainte și înapoi pînă ce imaginea se tocește pînă ce ochii ți se încețoșează te întrebi ce n-a mers.
ai ajuns acasă ești puțin tristă într-o zi labradorul a fugit și probabil nu se va întoarce.
de la o vreme lucrurile au început să meargă bine. dimineața în camera mea e cald ca într-o patiserie îmi imaginez trupul tău un fel de ștrudel cu mere numai bun de pus la pachet. mă trezesc pe furiș tu încă dormi ai gura întredeschisă. mă plimb prin casă pînă se face lumină. la ora șapte străzile se umplu de oameni. oameni confuzi oameni siguri oameni plini oameni grăbiți torente de oameni. îi văd pe toți prin aerul înghețat respirația lor se ridică în spirale cerul se aburește copiii desenează cu degetul chipuri rudimentare. uneori toți oamenii ăștia înfofoliți mi se par niște pui refrigerați ca ăia din baxul pe care-l cumpăr în fiecare vineri de la kaufland și care nu încape în nicio sacoșă.
sunt obosit am dormit prost mă dor dinții nu mi se pare nimic nou așa ca spune mai repede s-o terminăm odată
îți place viața ta?
de acum sau până acum?
alege tu un moment.
acum îmi place.
de ce?
pentru că am părul grizonat pentru că tot ce simt intră în mine cu furie și nu mă împotrivesc atunci sunt un baraj care cedează fără vreo alarmă în prealabil pentru că oamenii de care nu am nevoie au învățat să se despartă de mine ei cad ca niște lipitori îmbuibate de sânge pentru că am o prietenă cu păr scurt și ochelari se îmbracă ciudat și vrea să avem mulți copii pentru că am învățat să nu mă tem de moarte pentru că moartea noastră se trage din teamă și viața noastră se trage din liniște.
Îmi bate inima … îmi bate mai tare ca ieri … ieri parcă nu trăiam ca azi, azi e mai intens. Azi și lumina e mai grea, apa mi se pare plină de culori, alb, negru, roz … roz negru alb … Amin!
Cu un „Amin!” pronunțat îmi pecetluiai buzele ... tăceam și asta mă durea mai mult ca ieri. Tremuram. Gândurile-mi tremurau, privirea-mi tremura, duhul îmi tremura și el … te iubeam, omule! Te iubeam când îmi explicai că marea e ca un acoperiș de ciocolată amăruie, ciocolată în poezie și în viață, ciocolată pe care o puteam savura doar amândoi, ciocolata noastră, a noastră și doar a noastră, nu a mea și a ta, ci a noastră!
Te iubeam nebunule cu o dragoste fără ecou și era așa de grea … nu mai puteam să înot , mă apăsa, mă încovoia, mă jena …
Comentarii aleatorii