”Eu sunt limba pietrei care gândeşte, iar gândurile ei, în mari bucăţi de aer vorbite sau în iuţi crivăţuri rostite, de vrei să auzi şi pentru tine le zic.”
...păienjeniş, putregai, pretutindeni
de ce nu-mi vorbești? întreb umbra
umbra se chircește printre vrejuri strivite de furii mii de aşchii
eideză a unor rânduieli nerostite coada dragonului s-a frânt
peste pământ durerea, neputinţa, dar mai ales teama,
platoul, asemenea unui atol, refugiu printre valuri rostogolite de stânci
rece metalul sfâşie carnea palmelor păsări furioase se năpustesc, îmi sfâşie stomacul, faţa, zdrobite de vânt pleoapele sângerează, nu pot continua, încrâncenarea furibundă a nevăzutului Shylock, încet, infinitezimale, secundele trec, las cablurile din mâini, aceasta va fi clipa în care
Aș spune că liniștea aceasta o pot compara cu căderea fulgilor de zăpadă noaptea, tărziu, când stau cuminte, cu spatele lipit de sobă, în intuneric, zâmbind. În pat foșnesc cele două pisici cu ochii lor verzi acum închisi. Din când în când Iza ridică capul alene si mă privește: nu-mi spune nimic, se uită, închide la loc ochii, își culcă căpșorul mic, și iar doarme. Nu mi-este somn. E a doua noapte în care prefer să stau nemișcată și să ascult tăcerea, decât să dorm și să pierd atâtea gânduri. E limpede că ai venit acum acasă: pasul apăsat, hotărât. Mă știi prezentă în întuneric. Mă știi în așteptare. Mă iei în brațe, ușoară ca o vioară. Mă strângi puternic și totuși tandru, încet să nu mă sfărâme brațele tale încolăcite în jurul mijlocului meu subțire. Mă iubești. E bine.
deci iată-mă. gardul miroase a pișat și a veveriță. nu știu cum miroase o veveriță dar mi-am adus aminte de vietățile din felix. stau drept în mijlocul întunericului cămașa roșie flutură pe mine partea bună din mine adică aia care a făcut liceul catolic ar spune iată regele iudeilor. cămașa roșie flutură ca un steag de capitulare păcat că sunt mic de statură și nu mă vede nimeni să mă scoată din viață.
e atît de întuneric încît dacă îmi pipăi chipul nu-mi dau seama dacă sunt eu sau peretele prăbușit al stadionului.
cîini albi cîini roșii cîini negri cîini curcubeu s-au adunat lîngă mine mă zgîrîie un fel de a spune stăpîne lasă-ne afară. urlu mai tare ca ei trebuie să le arăți că ești stăpîn pe situație.
nu voi desprinde lotușii. nici nu mai aștern cercuri. las așa apele îndumnezeite, până la marginea trăibilului. nu dau luptătorului decât ce este al luptătorului, înțeleptului ce e al înțeleptului. când ținem la viață, deșirăm deșertăciunile. deși...
desiș de neputință. nu întâmplător scris repetitiv. rareori fac alegerile la întâmplare. neîntâmplate încă ne sunt.
azi am ales adevărul cel din jurul frunții. mâine îl voi înălța ușor spre creștet. voi lăsa pe un munte al gândului întunericul tău. să rămână fără tine, tu să treci mai departe, fără sentimentul grandios al idolatrilor. fără expansiunea inutilă.
nu simți uneori o liniște față de simetrie? ca și cum ceva-ul acesta din mâinile tale se prelungește nedefinit prin toate spațiile asimetrice? cine vede, atinge.
Mă trezesc între două bombardamente. Poate nu chiar atît de reale ca o Katiușă sfîrîind pe acoperișuri, dar fiecare om ascunde o sfîșiere. Are grijă de ea ca de un prunc, o alăptează pînă cînd devine o adolescentă cu fustă mini. Nu știu ce-am vrut să spun, nu e nimic nou.
Comentarii aleatorii