Un stres nu vine niciodată singur. Așa s-a întîmplat pe 25 noiembrie 2008, cînd a avut loc balul bobocilor. Sigur că n-am vrut să mă implic, dar pînă la urmă am ajuns sa fac scenarii de scenete și pictări de planșe. Că-s mai tolomacă și m-au dus de nas. În adminsitrativ nu m-aș fi implicat nici bătută „vrei 5 bilete pe 5 invitații?” ok, let me just take this gun...
Noi îi spuneam Mingiuţă. Nu pentru că ar fi fost rotofei ci pentru că era tot timpul tuns chilug din cauza păduchilor. Mingiuţă avea şapte fraţi locuia pe malul gîrlei într-un fel de coteţ. Părinţii lucrau la lăptărie şi ăsta era singurul lucru bun: avea lapte şi brînză tot timpul. La fel mirosea tot timpul.
În secolul 17 al vieţii mele, adică între 16 şi 18 ani, cântam încă la virginal împreună cu tinerele doamne ale lui Vermeer. Călătoream cu personalul la clasa a II-a şi parcă atingeam tastele imaginare şezând pe bancheta îngustă şi incomodă, tapotând cu podul palmei măsuţa rabatabilă.
și tu ce faci cînd ești singură? ca și mine te răsucești în inimă și-ți revezi viața de parcă lumea ar fi un multiplex în care ai intrat pe furiș.
insiști pe cîteva momente mai importante în care ai pierdut puțin sau ai cîștigat puțin derulezi înainte și înapoi pînă ce imaginea se tocește pînă ce ochii ți se încețoșează te întrebi ce n-a mers.
ai ajuns acasă ești puțin tristă într-o zi labradorul a fugit și probabil nu se va întoarce.
mihai e clăpăug. toți râd l-au poreclit mihai viteazul. urechile lui îi acoperă capul ca o bundiță. mă întreb dacă nu și-a dorit vreodată să fie dumbo și să-și ia zborul. cântă în centru la acordeon. uneori falsează o ia de la capăt. uneori își șterge ochelarii. uneori oamenii îi lasă bani în carcasa acordeonului. uneori alți oamenii îi fură banii atunci se bâlbâie de ciudă. strânge acordeonul de parcă i-ar sugruma. rânjește. și urechile lui clăpăuge rânjesc. în creier uneori răzbunarea e atât de hrănitoare încât nu-ți mai trebuie mâncare două trei zile.
Comentarii aleatorii