Ești un om bun și ca o femeie care te-a cunoscut cîndva vreau să-ți spun doar atît:
Cumpără-ți dracului niște ghete și nu mai umbla prin zăpadă cu adidași.
Du-te la un stomatolog și vezi ce-i cu dintele din față care se tot clatină.
Nu mai bea așa mult.
Fă-ți o radiografie să vezi ce probleme ai cu spatele.
Seara intru pe parchet cu șosetele ude mă uit la urme îmi vine să le sărut. Oho ce stranie senzație că nu sunt singur în cameră. Mă prefac ocupat șterg praful de pe televizor apoi mă închipui medic de gardă. E timpul pentru vizita medicală de seară creierul meu e un spital cu zeci de saloane oare ce moment va trece de noapte oare ce moment va fi uitat.
Merge încet, cu umerii aplecaţi şi cu mâinile cuprinzându-şi abdomenul ca pe o sarcină mult aşteptată. Stă aşa, cu braţele moi şi tandre ca-ntr-o îmbrăţişare prelungită între mamă şi prunc. Dar, nu. Nu! A trecut vremea.
Scrisul vine compensator la o dimensiune “căzută”: realitatea, așa cum și-o asumă scriitorul. Zădărniciile, timpii irosiți, experiențele de viață (ipostaziate mereu ambivalent), rumegușul clipei –iată carnea din care se va alcătui textul.
Șed la masă și îngurgitez plictisit “Tropical Fruit Cocktail” iar mintea-mi plutește pe ritmul „Cafe del Mar”. Din când în când mâzgălesc ceva pe această pagină și textura literelor sângeră a metafore răsuflate. Important nu e actul scrierii, nici măcar bucățelele tăiate geometric ale compotului tropical; importantă nu e duminica aceasta ejaculată la un capăt de săptămână, nici măcar vocile dinlăuntru pe care se mulează realitatea (desigur, a mea). Nu. Important, de o importanță irepresibilă este
există lucruri mai negre decît această apă. ca de exemplu pămîntul de sub unghii și respirația puțind a alcool. ca de exemplu 3000 de oameni dormind pe un cîmp ca într-un fel de liturghie dumnezeu face băi de mulțime cu toate camerele reporterilor după el. ca de exemplu să vezi ciorapii unui președinte. să scoți cu excavatorul pruncii din pîntecul mamelor.
a patra zi nedormită. nu vreau să dorm nu vreau să dorm nu vreau să dorm. nu am ochi nu am mîini nu am picioare nu am mușchi care să obosească. s-au retras apele și m-au lăsat gol. mi se vede penisul creierul sufletul. nu mă mai doare.
nu mă mai doare.
pumnii mici o dureau ca o funie legata de pat atunci cand nu ai voie sa te mai ridici niciodata sufletul i se inchegase asa au zis doctorii sangera din toate orificiile valuri peste cearsafurile ei galbene
era ultima zi din anotimp scrasnetele dintre ferestre se indoiau catre timpan stranse cu elastic sa nu scape vreodata. nu ii mai stia nimeni glasul. il uitase si ea odata cu liniile imperfecte de pe tavan.
intr-un timp invatase sa se teama de ele stia ca trebuie sa le taiem ca pe oameni. cu grija pana cand ruperea lor de pe piele sa nu fie o simpla descuamare.
era fotografiata zambind. era atat de frumoasa. chiar asa cu fruntea despartita de ape si de marmura.
Comentarii aleatorii