depresie
o să vină o zi cînd n-o să mai pot atunci o să urlu o să plâng o să rag o să transform toate femeile în cățele bărbații în cârlige de măcelărie apoi o să mai urlu puțin
nu reușesc să trec peste frunte. nu văd soarele ud, se-ntâmplă să plouă de prea multe ori când nu dorm, se întâmplă să fie alt sens de rotație a umbrelor și alte meridiane de parcurs. îmi lipesc ochii de sticlă. fiecare deget desenează altă linie a apei. aș traversa o mare, aș fi precum Navigatorul, de jur împrejurul urmelor de țărm. nu m-aș apropia decât la ora când orașul s-ar descoperi nud și singur. aiurez.
sunt aici, stau în spatele meu. răstorn soarele pe genunchi. îi povestesc despre hexagonul umbrelor.
Perla Canariilor,
Las Palmasul
cu plaja lui în formă de semilună
l-am îndrăgit ca pe sâmburele de pistachio.
Cântat în aria lui Jose Carreras
avea în el un farmec aparte
un bust sculptat pentru viaţa de noapte.
Nopţile-i erau catifelate ca pielea delfinilor
sosiţi ad hoc la balul mareelor
zilele aveau nudismul creolelor îmbăiate în asfinţit.
Vulcanii fierbeau sub el adjudecându-şi teama de mâine,
aerul de nesiguranţă.
Valurile aduceau la ţărm acea ambianţă fraternală a
elementelor crescute pe aceeaşi plantaţie.
În timpul acelui an cât am stat în el
mi-au intrat definitiv în ochi dunele de nisip
dinspre coasta de est vecină cu Africa
creând în mine o mini-sahară cu două oaze
îndeajunsă doar pentru a îngenunchea în rugă
şi pentru două picături de speranţă…
Din ce e făcut războiul?
din soldați răpiți
(prizonieri ce ne tulbură liniștea
vorbind prin gura unui tată palid, fară de somn)
văduve ce scormonesc amintirile
copiii ce rămân cu poza fratelui
atârnată într-o ramă de lemn ieftină
iubitele care nu mai au lacrimi
sub ochelarii de soare negri,
cearcăne
lângă flori uscate, candele
sub pământ speranțe curmate
drapele înfășurate peste trupuri arse
cartușe coclite, cochilii moarte
în aer țipătul pescărușilor
peste aer fumul acru al obuzelor
galsul durerii coborât ca o negură peste case,
în case copii fară adăpost-
îngramădiți-i în baie, unde nu ajunge focul-
sfătuiește la radio generalul obosit
de rezervă și resemnare,
ne amestecăm până la acele linii paralele în care timpul nu mai are decât sensul energiilor curgătoare. cel ce luptă are mereu această chemare spre alte corpuri. întâi ne cuprindem fără brațe și privim palmele cu ochii închiși. respirăm împreună, de la stânga la dreapta, până când firul invizibil se face incandescent, arătând limitele.
uneori visăm. ne pierdem importanța, ne rupem obiceiurile. improvizăm alte forme. cândva erai vulturul. iar eu te priveam cu ochiul violet. ne destrămam amintirile, priveam împreună de la un capăt al eului la celălalt, până când nu ne mai puteam intersecta. abia atunci conștientizam atingerea.
îi povestesc despre hexagonul umbrelor.
Comentarii aleatorii