Pas după pas apăsat în zăpadă. Eram hotărât. Era dimineață.
Ningea nebunește. Fulgii mari se înfundau cu zgomot în omăt. Cerul astupat înnegrea zăpada cu lumina lui.
Colinele înzăpezite se întindeau de jur împrejur ca niște mari pești morți. Urcam și coboram peste pântecele lor, căutând.
În vârful uneia dintre coline m-am oprit. Am închis ochii. Am așteptat astfel până la amiază.
Primul lucru pe care l-am văzut când mi-am despicat pleoapele și am privit în sus … ai fost tu. Cădeai ca o zână împușcată, rostogolindu-te cu aripile desfăcute, prăvălindu-te, tu pasăre albă, pe umărul meu.
Prăvălindu-te peste mine, la fel de repede ca înserarea.
Am închis din nou ochii, pentru că nu era nevoie să te privesc. Îți simțeam picioarele de pasăre pătrunzându-mi în umăr.
Azi, duminică, am auzit pe cineva în hala de la Piață spunând altcuiva ”că un anume domn locuiește pe la Podul ”Paloșanu”. M-am gândit în drum spre casă la modul cum supravețuiesc unele nume chiar și la ani buni după ce oamenii care le-au purtat sunt oale și ulcele. Podul ăsta, din câte a aflat și Wili din familie, a fost construit pe la sfârșitul secolului trecut de către bunicul patern. Moșu’ era, din câte am înțeles, un mare pișicher. A observat că de fiecare dată când veneau spre târg, țăranii din Gherăiești, Hemeiuși, Gârleni, Racova, Buhuși, șamd, aveau probleme cu părâul acesta micuț, dar care se trezea să se umfle când le era târgoveților lumea mai dragă. Și atunci, ce s-a gândit bătrânul?
O întâlnire recentă, pe stradă, peste ani. Ne-am recunoscut. Cei ce au fost prin Piaţa Universităţii, atunci, parcă în altă viaţă, se pare că se recunosc instantaneu. Ea, profesoară de istorie. Ieşită de pe băncile facultăţii în ’89.
La o cafea am stat, un timp, tăcuţi.
Avea o privire stinsă. Ba nu, concentrată înspre niciunde.
changes
Sunt redus la cea mai simplă expresie a vieții. Respir. Ai crede că e simplu dar și pentru asta lovesc cu pumnii în piept ca într-un televizor stricat.
Cel mai important lucru pe care l-am învățat la liceul catolic a fost de la un preot profesor de latină. Ne întreba rînjind unde e raiul și iadul. Ridicam ochii spre cer dar nu ajungeam niciodată la capăt. Scormoneam pămîntul dar nu ajungeam niciodată centru.
Preotul rînjea din nou ne spunea că raiul și iadul sunt niște stări continue ca de exemplu iadul e o stare continuă de neputință.
stau cu volumul lui în față, deschis la prima pagină. ascult ecoul. deseară să nu m-aștepți, o, nu, n-am să vin. cu ani în urmă îl ascultam pe cătălin seri întregi, la chitară și voce. pe atunci el era foarte tânăr, era de vârsta mea de acum. mă uitam la el așa cum m-aș uita la cineva foarte mare și foarte transparent, până la cer. dincolo de el întrezăream lumea.
în dreapta lui cătălin, îi urmăresc degetele atingând corzile. și ritmul. ritmul acela care îți dă senzația că se poate trăi întreg, nerotunjit, o viață. ritmul acela puțin prelung, puțin înclinat spre pământ, ca o spirală înfășurată pe mână atunci când pleci mai departe, în semn de loc geometric al trecerilor.
Comentarii aleatorii