Astazi mi-am luat pensule noi. Am fost in Han si mi le-am luat. Ador atmosfera de acolo...Cultura, arta, lume buna, materiale care de-abia asteapta sa plece din magazin cu cineva creativ, care d-abia asteapta sa ajunga in camera, sau chiar atelierul, cuiva care le va transforma, doar prin puterea miscarii degetelor si bineinteles, a imaginatiei, in ceea ce ar putea fi opere de arta. In fond, ceea ce le deosebeste pe muzele lui Botticelli de domisoarele din Avignon ale lui Picasso nu sunt panza sau culorile, ci felul in care s-au miscat mainile pictorului cand le-a pictat. Materialele, de la tempera la foile de hartie, ma fac sa ma gandesc la destin, la soarta si sa devin filozofica. Aceeasi foaie de hartie o am si eu in fata, ca si un miliard de alti oameni de pe planeta.
Zboară-mă către lună. Sau către unde vrei tu; ori către altundeva chiar, dacă acolo este frumos. Am ascultat cu atenție portative prin difuzoare. Se aude că vara este mereu aici uneori. Atunci dincolo ce este? M-am întrebat; nu mi-am răspuns niciodata. Oricum cineva crede că totul este relativ. Iar eu știam asta dinainte ca el să o spună, ce dacă nici macar nu clipeam. Se prea poate să pară ciudat ce scriu. Este mai degrabă nuclear, aș spune. Exact ca o ciupercă.
Zboara-ma către lună și lasa-mă să mă joc printre stele, lasa-mă să văd cum este primăvara pe Jupiter și pe Marte. Elucubrez acum, tot ce se poate. Mereu pățesc asta după ce ascult jazz. Ori swing. Ori bossa nova.
Nu pot sta o zi fără acea străduță îngustă deși fără capăt aproape, și încerc să înțeleg de ce, ce se întâmplă acolo, între zidurile acelea pitice, în nuanțe de alb , pe jumătate vechi, pe jumătate peticite, peste care lumina cade în miraj la orice oră din zi, treptat treptat de pe o parte pe alta, aterizată parcă dintr-un univers rătăcitor,undeva unde s-au stocat informațiile copilăriei mele cu sunete, gesturi, chipuri, flashuri, cu mirosuri precum cel de zahăr ars plutind mângâietor printr-un aer ușor ondulat de vânt, un vânt ca o zvâcneală gri gălbuie de toamnă mediteraneană...Desi sunt
citeam din confesiunea lui bolea: "cum îţi crapă zâmbetul pe faţă/ ca o fereastră pe care o spargi cu ghearele". îi citeam poezia, când urmele de avioane se pierdeau treptat în cer.
"ochii tăi sunt, sunt ca în fraza aceea despre cum trăieşti golul dintre o lume care
a dispărut şi alta care nici nu a început să apară. sunt ca spaţiul acela dintre", mi-a spus şi se uita insistent în ochii mei. nu vroia să se rupă din privirea aceea.
îmi vorbea despre faptul că fiecare dintre noi are şi poartă un iad în sine
dar şi un dumnezeu pe care l-a ştiut întotdeauna prieten: "ai cunoscut iadul din tine?"
- da, cu siguranţă, am spus, când aveam cearcăne de nesomn, doar că mai am în mine o grămadă de diavoli pe care nu i-am cunoscut nici pe departe -
ascult johnny cash, afară e zgomot de artificii și zăpușeală. nu știu de ce aruncă artificii, aici se aude ca în filmele cu și de sergiu nicolaescu.
azi mi-am curățat tastatura. am desfăcut o clamă și, cu un tampon de vată, am șters printre taste. firimituri, scame, două bucăți de sfoară, un ghemotoc de șervețel mototolit, o unghie tăiată, un colț de biscuit bucium cu euri, o geană, un fir de păr de la pisică.
am văzut un film în care actorul principal întreabă actrița principală cu cine ar dori să ia cina. și în care ea răspunde clasic: einstein. sau cu isus.
Comentarii aleatorii