odată… e o veșnicie de atunci, nimic nu era întreg fără litera desprinsă din zidul alb, nimic nu era întreg fără acel gând ce-mi lega boabele de timp în suiș…
iar gândul acela venea dinspre tine, ca un mir ușurător de poveri…
zidul alb era zidul la care mă rugam atunci când pierdeam cântecul, acea lumină morganatică ce venea
dintr-un alt timp, un timp fără gheare sub tâmple…
acum zidul la care mă rog are tristețea lui…
păsări grele de amintiri mi se cuibăresc în inimă, visul meu a adormit în bătrinețea lui virgină, nu-mi mai duce îmbrățișarea de mână, nu mai simt marginea zării sub tălpi...
zâmbetul tău nu mai împrimăvărează de ziuă
„ un lucru face atât cat îl prețuiești” așa-mi spuneai, iar într-o dimineată, un gând a luminat visul pernei:
…doar dac-ai plâns îți poți aduce aminte!
Dalbe zăpezi se aștern pe coapsa pădurii de jad. Dinspre munți, ceața, învăluie acoperișuri, case, turla bisericii. Umbre se preling, în odaie, printre rafturi, printre cărțile lui Jules Verne, fetiș rătăcit printre volumele de specialitate. Nu este întuneric, nu încă, numai tristețe, premergătoare, nesfârșit de adâncă...
ne amestecăm până la acele linii paralele în care timpul nu mai are decât sensul energiilor curgătoare. cel ce luptă are mereu această chemare spre alte corpuri. întâi ne cuprindem fără brațe și privim palmele cu ochii închiși. respirăm împreună, de la stânga la dreapta, până când firul invizibil se face incandescent, arătând limitele.
uneori visăm. ne pierdem importanța, ne rupem obiceiurile. improvizăm alte forme. cândva erai vulturul. iar eu te priveam cu ochiul violet. ne destrămam amintirile, priveam împreună de la un capăt al eului la celălalt, până când nu ne mai puteam intersecta. abia atunci conștientizam atingerea.
mă grăbesc să prind ultimul metrou de parcă mi-aș prinde o venă prin care mi se administrează gentamicină. cam așa e de dureroasă imagine ta pe un peron oarecare și eu beat cu o poftă cumplită să-mi aud urletul. cu o poftă cumplită să înghit întunericul din tunel.
lucruri care nu-mi plac azi:
mașinile care parchează pe trotuar.
oamenii care se opresc în mijlocul policlinicii căutîndu-se prin buzunare și se ciocnesc de mine. ei nu știu că sîntem fragili și că tot ciocnindu-ne între noi o să ne împrăștiem ca un pumn de mărunțiș și n-o să ne mai regăsim niciodată compleți.
mesajele de la i.s.u care anunță incendii. vreau să am și eu un incendiu al meu să-i cînt de leagăn iar cînd va crește să-l trimit în lume cu toate speranțele mele.
nu voi desprinde lotușii. nici nu mai aștern cercuri. las așa apele îndumnezeite, până la marginea trăibilului. nu dau luptătorului decât ce este al luptătorului, înțeleptului ce e al înțeleptului. când ținem la viață, deșirăm deșertăciunile. deși...
desiș de neputință. nu întâmplător scris repetitiv. rareori fac alegerile la întâmplare. neîntâmplate încă ne sunt.
azi am ales adevărul cel din jurul frunții. mâine îl voi înălța ușor spre creștet. voi lăsa pe un munte al gândului întunericul tău. să rămână fără tine, tu să treci mai departe, fără sentimentul grandios al idolatrilor. fără expansiunea inutilă.
nu simți uneori o liniște față de simetrie? ca și cum ceva-ul acesta din mâinile tale se prelungește nedefinit prin toate spațiile asimetrice? cine vede, atinge.
Comentarii aleatorii