Dormeam aşa într-o doară, de plictis, şi m-am trezit pe un peron pustiu cu dalele de piatră înnegrite. Iarba ţâşnea victorioasă printre crăpături, neagră cărbune. Vântul reuşea să dezmorţească plopii uscaţi din tăcerea lor întunecată, de parcă ai fi auzit mieunatul unui pui de pisică neagră părăsit, conştient precoce de handicapul lui de culoare într-o lume ostilă, un mieunat aparte, spart şi scârţâit, patetic şi amuzant totodată, cerşind parcă un strop de lapte covăsit, fiindcă laptele proaspăt este pentru pisoi tărcaţi cu boticul pufos.
fragmente dintr-un volum aflat în pregătire, realizat prin studierea arhivei familiei Enea
8 iunie 1958, Bacău
Am fost astăzi, din nou, la Serviciul de radiologie. Ceva la plămâni. Am suferit o congestie pulmonară, dar acum sunt mai bine. Wili s-a arătat îngrijorată. M-am supărat puțin pe ea pentru că le cere în ascuns, puținilor prieteni pe care îi mai am, să mă sfătuiască a lucra mai puțin. Avem însă nevoie de bani.
Am luat legătura cu tov. Ștefan Georgescu în vederea realizării unei lucrări pentru fabrica de hârtie ” Steaua Roșie”. Tema ar fi legată de dezvoltarea industriei din acest sector de activitate.
Ieri, poate și în așteptarea rezultatului de la Spital, am avut o stare de melancolie.
A little bit dizzy. Iar am dat cafeaua pe foc. Nu-i nimic, asta înseamnă că după-amiază ne vom pune mănușile și vom spăla aragazul. O să ne stropim în glumă cu apă apoi vom face dragoste.
Încă dormi la ora asta, așa că mi-am permis să rămîn puțin cu mine. Probabil pentru ultima dată. Știi că sunt tot al tău, sper să nu te îmbufnezi dacă întinzi brațul și nu mă găsești acolo. Ți-am zis că pentru tot restul vieții mă voi trezi înaintea ta ca să pot face totul firesc.
Curios cum viața te poate întoarce pe toate fețele și în cele din urmă lasă din tine doar ceea ce trebuie să însemni nu ceea ce ai fi vrut tu să fii.
Voi avea o aniversare ciudată. Refac tot drumul pînă la punctul acesta pînă la dimineața asta în care tu dormi cu gura puțin deschisă ca și cum ai vrea să-mi spui ceva.
Tabloul cu şatra încă mai atârnă în casa noastră. Când a murit, unchiul meu a lăsat moştenire tabloul celălalt, cel cu ţiganca cu sânii dezgoliţi, unei rude prin alianţă. În copilărie mi-era frică să mă uit la el. Femeia aceea tânără avea o privire sălbatică, care aluneca parcă peste pielea ei cafenie şi ieşea afară din ramă, ţintind vizitatorii. Cred că de acolo mi se trag pudibonderiile, de pildă faptul că mă feream să privesc femeile dezbrăcate pe plajă (nu cele de la nudişti, ci femeile care consideră că nu este defel ruşinos să îţi etalezi sânii goi la bronzat, pe plaja tuturor).
Parcă lumea se împuținează, se face mică și se concentrează în acest punct, unde rămânem noi; suspendați în tăcerea aceasta dintre simțuri, între lucruri care nu se spun dar transpiră în gesturi, între fandări ale realului, într-o dorință greu reținută de a-mi trece degetele prin părul tău, de a apropia obrazul tău de mine ca o mamă grijulie, un gest impropriu, căci nici nu știu ce-aș face simțindu-te atât de aproape. Aș îngheța probabil. Aș lua apoi acel moment cu mine-n lume, accesându-l din nou și din nou, ca pe un drog.
Comentarii aleatorii