nu-l văzusem demult. trebuia să-i aduc pastile de la oraș. niște paracetamol și indometacin unguent. ploua torențial și pînă să ajung la mașină punga de hîrtie în care erau medicamentele se făcuse una cu pămîntul.
pe drum mă gîndeam dă-o-n mă-sa doamne lasă-i și pe ei să aibă un hram.
*
mă enervează cînd uit să mă gîndesc la tine. mă iau cu munca și mă trezesc după vreo două ore că nu ți-am repetat numele în gînd.
*
cînd am ajuns era schimbat totul. pe vremuri ograda mi se părea mare. acum parcă toate gardurile veneau peste mine ca un utilaj de zdrobit mașini. în față se ridica o fundație, probabil casa care se construia după ce inundațiile au pus-o la pămînt pe aia veche. casa mare era încă întreagă.
azi plouă, am închis computerul. scriu într-un caiet vechi: libertatea e ca atunci când iubești, libertatea e ca atunci când nu mai iubești. libertatea e ca atunci când mergi cu metroul și schimbi pentru angels. cobori scările și simti că ai putea să nu mai atingi ultimele trei trepte, ai putea să le sari, le sari pentru că e de ajuns să crezi că ai putea zbura, să crezi că ai putea fi liber.
cel mai mult mă enervează diminețile. oamenii se trezesc chirciți ca niște fetuși cu ceară pe ochi apoi caută lucruri importante care să-i facă puțin conștienți.
*
ultimul lucru pe care l-am auzit despre tata a fost ca stătea pe griviței la o concubină. cînd a plecat femeia la mare tata a vîndut tot din casă și a băut banii în două zile. i-a lăsat o plită cu două ochiuri și un scăunel.
mama păstrează și-acum toate scrisorile. l-a cunoscut pe vremea cînd era student la zootehnie. mama era frunoasă cu părul lung avea o față rotundă ca prunele pe care le auzeam căzînd pe țigla de la bucătărie.
Mă plimb luându-mi rămas bun de la străzile orașului, aud lătratul lor nostalgic, mă duc spre port la o ultimă întâlnire ... marea e un imens ring de dans pentru iubiri scufundate la mică adâncime, fumul caselor înalță pânze negre ca niște corăbii pline cu morți, le aud cum vorbesc despre cei care mâine vor pescui din burta morții, o femeie fără nume ...
într-o zi o să-l eviscerez pe dumnezeu și-o să-i mănînc organele multora o să le crape maxilarele de poftă.
nu știu unde am învățat atît de multe lucruri inutile. nesiguranța crește în mine ca un chist gigant inoperabil nu-mi rămîne decît să trăiesc în simbioză cu el ca un rechin cu peștele pilot lipit de pîntec mai am încredere doar în furnici sper să-și facă treaba conștiincios și să adune din mine cele trebuincioase mușuroiului.
pe balcon ceașca de cafea se umple cu musculițe mă enervează de fiecare dată trebuie să strecor cafeaua și pierd amănunte importante cum e zațul în care aș fi putut ghici pe cine mai iubești mîine.
Comentarii aleatorii