te-aş recunoaşte oriunde sub orice formă ţi-ai ascunde firea o domnul meu atât de puternic îndurând minciuna spectacolul unor naturi ce doar primind gândirea au căzut în puţul fără de sfârşit al pierderii de sine prea mici la suflet în spaţiu atât de mare găsit-au rezolvare în a distruge puţin câte puţin din toate căci universul de prea plin trezeşte viciul
sau poate altul e motivul unei lungi îndurări nedrepte eu doar ştiu cum tu profesore ai stat să mă înveţi a fi-ul meu a-l contura din piatră a-l face foc până răsare chipul apoi pe rând şi vânt şi apă azi simt vorbesc din ce în ce mai bine încă nu-s eu ce pot ce vreau în libertatea de mişcare cu greu şi cu eforturi mari de tine obţinută pentru mine
I remember the colors of dusk creeping up through the window, in my parents bedroom in Timisoara. Me and my brother were sitting in their bed talking about our new lives. I remember we talked about a few distinct things : Big Wal-Mart stores, Bananas year-round, and how big everything was gonna be in America. Similarly, we were both right and wrong. We were right at face-value, America is a really wealthy country, everything is HUGE here (cars, meals, women) it is really awesome and its definitely improved our quality of life. But we were wrong about the entire assumption of the conversation – that we were going to be happier.
mîngîi țeava pistolului ca pe clitorisul unei femei.
din cînd în cînd încleștez degetele aproape simt țeava cum se contractă de plăcere.
un pistol adevărat nu știu ce marcă dar nu contează.
miros cartușele îmi vine să le prizez mirosul lor iute mă face să strănut.
stranie povestea pistolului și cum a ajuns la mine. ca să vezi că în viață fiecare gest contează.
Perla Canariilor,
Las Palmasul
cu plaja lui în formă de semilună
l-am îndrăgit ca pe sâmburele de pistachio.
Cântat în aria lui Jose Carreras
avea în el un farmec aparte
un bust sculptat pentru viaţa de noapte.
Nopţile-i erau catifelate ca pielea delfinilor
sosiţi ad hoc la balul mareelor
zilele aveau nudismul creolelor îmbăiate în asfinţit.
Vulcanii fierbeau sub el adjudecându-şi teama de mâine,
aerul de nesiguranţă.
Valurile aduceau la ţărm acea ambianţă fraternală a
elementelor crescute pe aceeaşi plantaţie.
În timpul acelui an cât am stat în el
mi-au intrat definitiv în ochi dunele de nisip
dinspre coasta de est vecină cu Africa
creând în mine o mini-sahară cu două oaze
îndeajunsă doar pentru a îngenunchea în rugă
şi pentru două picături de speranţă…
Am revăzut ieri ceea ce a mai rămas din casele de pe strada copilăriei mele. Părăsite, rând pe rând, generaţie după generaţie, de cei care le dăduseră viaţă şi sens, oamenii plecând spre civilizaţie şi confort. Copacii scheletici, întorşi spre cer cu crengile cerşind un strop de lumină sau de speranţă freatică; zidurile căzute la pământ gemând de dorul clipelor destrămate ale atâtor familii, fir ariadnic uitat într-un labirint în ruină; gardurile dărăpănate, în spatele cărora altădată înfloreau liliacul aspru ca piatra vânătă unduind sub pocalul cerului sau Mâna Maicii Domnului cu florile ei galbene ca untul tăvălit într-o tigaie încinsă şi cu mijlocul florii portocaliu-roşiatic ca luna despletită la primul pătrar.
Comentarii aleatorii