Uite-așa s-a mai dus o ediție a cenaclului Virtualia. Adică a X-a. Cu bune și rele Virtualia a reușit să reziste în timp și să adune scriitori sau autori importanți. Au fost pișcoturi, țigări multe, pișcotari, unii au adormit, alții au citit. Eu, recunosc, nu prea merg la evenimente, dar Alina Manole, nume de cod Alma, m-a convins să îmi mișc fundul pînă acolo. Asta ca să-l parafrazez pe Bobadil. A fost prima ediție la care am participat deci o să va scutesc de detalii tehnice și-am să vă spun cum am văzut eu. A meritat din plin, dacă nu pentru cărți, măcar pentru oamenii pe care i-am cunoscut și i-am purtat cu mine la Roman.
Noapte, ora doua. Azi am citit Cartarescu si m-am fatait prin curte, sa atrag atentia, sa zambesc, sa am pretext sa schimb o vorba cu celdevizavi. Arunc deja instinctiv privirea inspre casa lui, devine un tic. Unul placut. Construiesc aici de trei ani, pan-acum nu l-am observat, n-am vazut casa, m-a deranjat doar ca-mi fura apusul. La propriu, trebuia sa ma urc pe caloriferul din dreptul geamului pentru a mai prinde o parte din spectacol. Inutil sa spun, uram casa, si-i uram pe ei, in absenta. Sting luminile, tv-ul, pastrez una de veghe, nimic romantic, dar altfel nu vad tastele, Scorpions – Obsession. Ma pierd zilele astea, traiesc mecanic, fara un motiv destul de bun ca sa ma implic in firul vietii, nici un altul ca sa scriu. Ma dizolv in cotidian.
Oare dacă te voi trage de păr, vei ști care dintre noi a fost? Nu, nu o voi face, mă întrebam doar așa. Uneori iubitele se mai întreabă dacă iubiții lor sunt cu adevărat fideli, cu adevărat întregi acolo sau poate că sunt doar păsări, care se adăpostesc iarna sub sânii lor.
Am folosit până acum verbul “a pierde” în toate limbile de circulație internațională. Numai adolescenții i-au înțeles dimensiunea. E clar că în tot acest timp petrecut aici m-am adresat unor copii. Dacă cineva mi-ar spune că nu e prea târziu să mai încerc o dată, l-aș privi flegmatic: pentru mine e și prea devreme – și prea târziu. Eu am ucis timpul. Se apropie ziua în care voi da socoteală, voi povesti cum am folosit secolele și voi accepta, cu umilință și curaj, decizia Tatălui meu.
Tabloul cu şatra încă mai atârnă în casa noastră. Când a murit, unchiul meu a lăsat moştenire tabloul celălalt, cel cu ţiganca cu sânii dezgoliţi, unei rude prin alianţă. În copilărie mi-era frică să mă uit la el. Femeia aceea tânără avea o privire sălbatică, care aluneca parcă peste pielea ei cafenie şi ieşea afară din ramă, ţintind vizitatorii. Cred că de acolo mi se trag pudibonderiile, de pildă faptul că mă feream să privesc femeile dezbrăcate pe plajă (nu cele de la nudişti, ci femeile care consideră că nu este defel ruşinos să îţi etalezi sânii goi la bronzat, pe plaja tuturor).
Comentarii aleatorii