Inocenţia are computer. Lucrează în domeniu. Vorba vine. De fapt, nu are ce face şi dezgroapă istorii. Cu mausul. Optic. Şi berc. Click. Click. Copy. Mai întâi, din viaţa vecinilor, pe urmă din cea a prietenilor, nu poate să-şi ignore colegii. Şi nu se va opri aici. Va continua cu oraşul, suburbiile, metropolele, va trece graniţele, una câte una, mările, pe urmă va da într-o parte şi în cealaltă meridianele şi se va strecura dincolo de marginea pământului, până va ajunge în eter. Va pluti o vreme într-un univers. Apoi, dintr-un univers în altul. Va ieşi dintr-o fereastră. Click. Exit.
ninge de dimineață, aproape viscolește. e iarnă ca pe vremuri, când se schimba de ghete pe banca din curtea școlii și papucii se făceau albi până în clase. se spune că era frig și fetele purtau pantaloni pe sub uniformele bleumarin, iar băieții pulovere cu gât pe sub cămășile albastre. era iarna aceea ca acum sau poate că sunt mai multe ierni suprapuse, aceeași școală, aceiași papuci de schimb, aceiași profesori [...]
într-o zi o să mă fac mare atât de mare încât oamenii
vor intra în mine ca pe un hipodrom atunci voi fi plin
de gentlemani și femei cu pălării victoriene se vor uita cu nesaț la hematiile mele cabrate ca niște cai de rasă
știu că nu-ți găsești locul în orașul de termopan
în fiecare noapte îți spun povești aseară ți-am spus de dumnezeu când era mic
mama i-a dat o cutiuță din care ieșea o balerină dumnezeu învârtea cheița balerina dansa între pereții de sticlă tu dansai între pereții de sticlă ai adormit visând că îmi pregătești supă de perișoare
în fiecare zi mă întrebi ce mai fac (te superi tare când uit lucruri mărunte tocmai lucrurile mărunte ne fac oameni îmi spui)
O întâlnire recentă, pe stradă, peste ani. Ne-am recunoscut. Cei ce au fost prin Piaţa Universităţii, atunci, parcă în altă viaţă, se pare că se recunosc instantaneu. Ea, profesoară de istorie. Ieşită de pe băncile facultăţii în ’89.
La o cafea am stat, un timp, tăcuţi.
Avea o privire stinsă. Ba nu, concentrată înspre niciunde.
Scrisul meu nu are o formă anume, nici sens, având în vedere că locuiesc într-o pâlnie gigantică la un etaj superior; sunt singurul om, pe plaja de tablă, cu multă rugină, iar mâinile, la fel şi picioarele, sunt prinse în lanţuri, legate cu sârmă oţelită; ca un om singur ce sunt, îmi place să observ, mai ales că sunt legat, nici nu ţin minte să fi fost altcumva vreodatâ. E cald, tabla arde, bucăţile de rugină la fel. E cald, aerul e sărat, adierea vântului e aridă. Mă decojesc ca un ou, coaja se crapă, bucată cu bucată, fisuri adânci, fante negre pe cutia craniană; Din corpul meu de metal, se desprind plăci de diferite mărimi, ruginite, care cad cu sunet grav, uneori ascuţit.
Comentarii aleatorii