În tren au rămas oameni, puţini...
Vocea Clarei mi se pare ciudată. Străină. Starea de confuzie persistă. Ca după anestezie, când sufletul, deși știe, cumva a aflat că suferința este benignă, ezită să se întoarcă în trup.
- Implant de informație sub hipnoză? Amintirile cui le-am trăit? Câmpul de flori, peștera întunecată... Totul atât de real! Iminența răului pe care nu-l puteam opri?
- Nu poți opri răul! - o aud pe Clara, ca prin vis, de undeva de departe... Este vorba despre conștiință. Un dat pe care-l primim atunci când care ne naștem.
- Știința binelui și răului?
Nobody knows it, but you`ve got a secret smile, and you use it only for me.
Sînge, pense, atenție, verde.
Poate că unii își iubesc aproapele, alții pe sine, alții banul, alții tăcerea, alții munca. Cred că relația e cel la care te gîndești zilnic, îl înșeli, îl aștepți, te împlinește și îți cere sacrificii. De aceea aș putea zice că sunt îndrăgostită de sînge.
Pedalez, stopuri, mă bucur că frigul din iarnă și-a dat duhul după nori, acum e soare și de la etajul trei aproape simți mirosul oceanului. Am întîrziat. Nimic nou. Ziua începe cu întîlnirea de staff de la ortopedie. Mă strecor între colegii francezi și ascult cazurile de departe, căci uitîndu-mi ochelarii miopia îmi taie avîntul. Sunt studentă străină, n-o să mă întrebe nimeni nimic. Sau așa sper de fiecare dată.
dimineața nu pot respira amplu, am sentimentul că îmi fug sori cu plete albastre prin piele și îmi închid porii, amețindu-mă până la alunecări în abis.
aș vrea să mă trezesc ca după un dans acvatic, să devin lucidă și neînchipuit de vie, câteva minute doar, atât cât să pot uita amprenta celor duși, amprenta lor aici, înăuntrul meu.
pot spune în fiecare secundă cine a trecut prin viața mea și nu mai este. cine a atins cerul și nu s-a mai întors decât pentru a mă trezi din somnul meu verde.
mi se întâmplă prea des să aud caii morții în galop, să mă asurzească nechezatul lor plin de fericirea că au mai prins un suflu pentru celălalt tărâm.
Bătrâna își conduce nepoata dincolo de poartă. Tare aș vrea să mai trăiesc până ce termini facultatea. Tare aș vrea să te văd într-un servici. Să mai trăiesc cât să te văd căsătorită! Nu i-a împlinit ultima dorință. Bătrâna a plecat și nepoata își trăiește în urma ei viața tot căutând o inimă unde ar putea să încapă dragostea împlinită a bunicii. Și o dor regretele că niciodată-niciodată nu s-a întors de la capătul podului pentru a-i dărui bunicii încă o zi din viața ei. Nu i-a dus nici aparatul de radio ca să mai uite buna de singurătate.
Despre ce poate scrie omul mai cu drag și mai cu sârg decât despre dragoste. Primul meu amor s-a întâmplat să fie unul foarte urât. De fapt, mă exprim prost. Adică, eu proastă și el urât. S-a întâmplat cândva demult, când gândeam mult mai puține, nu că acum aș gândi mai multe pentru că femeile nu-s complexe, ci doar complicate. Dar atunci mi-a picat cu tronc într-o secundă Miță. Pe Miță l-a nenorocit Domnu’ trimițându-l pe-o stradă plină de fete. Mai mici, mai mari, mai românce, mai unguroaice, da’ fete până-n măduva oaselor și puse pe bătaie, fapte mari, karate, șotii, furat de lucernă, floarea soarelui, frăguțe și tot ce mai dibuiam noi prin gradina școlii sau pe la ceapeurile desființate. Miță venea de la Brașov și-a fost cam parașutat el, așa, grămadă, în mijlocul străzii Vale.
Comentarii aleatorii