fuga prin arterele amintirilor mă face să apreciez mai bine relaţiile.
între munţi de zăpadă a luat foc dragostea noastră. o noapte rece de
Ianuarie, luna coborîse în borcănaşul meu cu aspirine, apa de pe
fundul paharului avea gust de aloe, aerul era plin de vibraţii.
ce e carisma? întrebasem odată. e cuptorul de pâine
îmi spusese diriginta din clasa a patra. toţi profesorii mei au murit,
îi mai văd rar prin cafenelele cosmice, fiecare un Luter ţintuindu-şi
tezele pe uşi cu vopsea scorojită. nu sînt convins că unei păsări îi
dimineața îmi place să beau cafeaua foarte fierbinte și dulce. să-mi ard limba. asta ca să-mi aduc aminte de tine. ori ca să nu mai simt alte arome. ori cum spunea ioana să mă doară pentru că atunci când ne doare spunem cuvinte frumoase. memorabile chiar.
pe bunică-miu l-au adus de sîmbătă în oraș. apa intrase în șopron. a tot crescut pînă a ajuns la ferestre. norocul lui a fost că n-a avut animale. doar cîteva găini prăpădite și năpîrlite care scoteau ciocul din apă de parcă ar fi fost niște periscoape de submarin. și cîinele a schelălăit pînă l-a acoperit apa.
n-am putut să-ți răspund atunci. iar concluzia ta logică a fost că am pe altcineva. e mai simplu să crezi asta, nu? da draga mea, îți pare rău că ai făcut sex fără prezervativ îți pare rău că ai dat peste mine. da draga mea. te-am înșelat. cu apa asta care de trei zile nu mai vrea să iasă din mine din case din fîntîni și din gropile morților. nu mai avem unde să ne îngropăm morții. dacă sapi pămîntul te dă afară acolo doarme apa. și noi unde dracu să ne punem morții? în cer?
Am trecut pasul meu stâng peste pasul tau oricare ar fi el. Asta se întâmpla acum câteva zile; de atunci nimic nou. Am călcat trei pietre, am numărat șase. Din când în când mi se întâmplă să văd totul de câte două ori, mi se întâmplă să aud o muzică tristă dintre buzele tale. Alteori una veselă: depinde cum și cât ascult. În principiu... de fiecare dată când e mai mult, pare mai puțin. Și invers. Nimeni nu poate să știe câte sunete picură câte momente.
Există perioade în care tenebrele răutății omenești mă înving. Mă prăbușesc în abjecția trăirilor oamenilor, las să-mi ajungă până la suflet duhorile financiare pe care le emană iar dimineața, faptul că mă trezesc viu mi se pare o impietate. Alung îngerii din preajmă pentru a nu se murdări cu patimile și josniciile umanității. Merg cu durerea până la capăt.
Nu vă dați seama: Isus este din nou aici, din nou printre voi, infirmii. De ce sunt atât de puține urechile care au auzit trâmbițele și privirile care I-au urmărit coborârea din Slavă? Oare noi, cei puțini, nu ne-am făcut datoria cum ni s-a cerut? Am dat dovadă de slăbiciune când am fost supuși încercărilor? Pedepsește-ne dacă e așa, Doamne, dar nu Te uita la noi cu mâhnire! Nu vrem să Te vedem îndurerat!
Comentarii aleatorii