și au venit marile călduri. peste care nu știu cum vom putea trece. poate îmbrăcați cu șorțuri de azbest sau plumb ca într-o secție de radiologie. acolo am văzut pentru prima dată ce se află în mine. priveam pe un monitor la plămânii mei. aveam gura căscată ca un copil care are polipi.
plămânii mei erau ciudați ca niște vălătuci de sârmă ghimpată.
tăcerea e un fel de liniște.
noaptea e un fel de liniște.
berea e un fel de liniște.
dulapul e un fel de liniște.
lumina e un fel de liniște.
liniștea e un fel de liniște.
Să te trezești brusc în România, să-ți analizezi autoritar tendința de înregimentare. Să te întrebi aspru ce cauți aici, pe ce lume trăiești, să nu te poți identifica firesc ori de-a dreptul lamentabil cu reperele zonei. Acum ești în România, ai anii potriviți pentru a-ți da seama că vorbești limba lor, a locuitorilor ce trec în grabă pe lângă tine, în ideea că vor găsi pâine și circ la preț moderat. Ani mulți ți-au trebuit pentru o astfel de periculoasă luciditate. Spun periculoasă deoarece reacțiile tale, comportamentul și limbajul au devenit inexplicabile și pentru tine, producătorul, directorul lor executiv. Ce vei face în țara asta săracă și plină de probleme sociale?
rîndunică a murit într-o zi de 13. n-a murit cum moare o rîndunică obișnuită pentru că nu era o rîndunică obișnuită. era un bărbat rotofei și era un fel de șef mai mic peste filiala unei instituții. mergea împreună cu doi șefi mai mari la nunta unui prieten. un șofer beat care mergea și el la o nuntă i-a spulberat de pe trotuar. două lucruri l-au făcut pe rîndunică să semene cu o rîndunică obișnuită. zborul pînă într-un copac aflat la zece metri de trotuar și trupul chircit după ce a atins pămîntul.
Anul acesta, Ela a împodobit ecologic un brad din curte (adică singurul), maiestuos, cu scara, și-a cântat colinde cu mama între timp. Bineînțeles că nu găsise decât o parte din globuri și în timp ce lălăia cu sufletul transpus „Deschide ușa creștine” se tot gândea unde naiba a pus instalațiile. A împodobit bradul.
Pas după pas apăsat în zăpadă. Eram hotărât. Era dimineață.
Ningea nebunește. Fulgii mari se înfundau cu zgomot în omăt. Cerul astupat înnegrea zăpada cu lumina lui.
Colinele înzăpezite se întindeau de jur împrejur ca niște mari pești morți. Urcam și coboram peste pântecele lor, căutând.
În vârful uneia dintre coline m-am oprit. Am închis ochii. Am așteptat astfel până la amiază.
Primul lucru pe care l-am văzut când mi-am despicat pleoapele și am privit în sus … ai fost tu. Cădeai ca o zână împușcată, rostogolindu-te cu aripile desfăcute, prăvălindu-te, tu pasăre albă, pe umărul meu.
Prăvălindu-te peste mine, la fel de repede ca înserarea.
Am închis din nou ochii, pentru că nu era nevoie să te privesc. Îți simțeam picioarele de pasăre pătrunzându-mi în umăr.
Comentarii aleatorii