buni tu ai lucrat la combinat. nu. nenea tu ai lucrat la combinat. nu. baiatu’ ai lucrat la combinat. nu.
buni uite merge trenul celălalt. nu. mergem noi. aaaa nici n-am simțit.
zâmbesc. niciodată nu simțimt. ne trezim mergând spre ceva niciodată spre cineva.
oprire de câteva minute. aprind o țigară lângă un marfar cu motorină. imaginez o explozie metalul incadescent mă despică. ca pe sorin când l-au cusut la mijloc cu o strună groasă lasă că nu se vede sub costumul de mire mi-a zis legistul.
precis așa este. moartea e ca un fel de căldură ca atunci când ți-e frig te învelești cu tot pământul transpiri și transpirația ta hrănește plantele.
ai mei tocmai se despărţiseră în urma unui fluier de arbitru nevăzut. am simţit despărţirea lor în frigider unde era din ce în ce mai puţină mâncare. clipea acolo de nu puteam să dorm noaptea. frigiderul se afla la capătul unui coridor foarte lung dimineaţa redevenea însă la lungimea normală. evitam privirea maică-mii. la naiba cu cei care spun că cel mai scurt drum spre sufletul cuiva este privitul în ochi. descoperisem degetele tale peste palmele mele ca nişte mufe prin care intra dragostea ca la ea acasă. afară tocmai se pornise o ploaie oarecare în timp ce în baie igrasia creştea ca o cocă.
Azi, duminică, am auzit pe cineva în hala de la Piață spunând altcuiva ”că un anume domn locuiește pe la Podul ”Paloșanu”. M-am gândit în drum spre casă la modul cum supravețuiesc unele nume chiar și la ani buni după ce oamenii care le-au purtat sunt oale și ulcele. Podul ăsta, din câte a aflat și Wili din familie, a fost construit pe la sfârșitul secolului trecut de către bunicul patern. Moșu’ era, din câte am înțeles, un mare pișicher. A observat că de fiecare dată când veneau spre târg, țăranii din Gherăiești, Hemeiuși, Gârleni, Racova, Buhuși, șamd, aveau probleme cu părâul acesta micuț, dar care se trezea să se umfle când le era târgoveților lumea mai dragă. Și atunci, ce s-a gândit bătrânul?
uneori vine nathaniel solul iubirii îşi deschide tolba şi răstoarnă amintiri în cutia poştală de la uşa timpului tău cauţi emoţionat o pecete anume citeşti rândurile de zece ori daniele tot ce atingi prima oară fie durere fie bucurie se transformă în aur de nerecunoscut devine ceea ce a fost arunci focului din sobă mai mult de jumătate căci deasupra moţăie un pui de primăvară
mă întreb cum ai să mă întâmpini drumul până la tine pare nesfârşit sar din stea în stea mai văitându-mă de oboseală mai căzând cu privirea în gol
nathaniel îmi ţine pumnii strânşi magia făcută de ionuţ e rochia mea pantofii de frumoasă ghimpele din coastă ce nu mă lasă popasului somnului porţii spre înapoi n-ar fi prima oară când renunţ
(textul acesta am să ți-l înfășor de gît care pe o funie am să te spînzur am să te privesc
cum dai din picioare cum respiri pentru ultima dată chiar dacă am să fac pușcărie pe viață.)
mă lipesc de pereții vagonului au ceva din fierbințeala trupului tău dimineața pînă și canapeaua miroase ca pielea ta. a porumb fiert.
întunericul și-a desfăcut sternul din el a curs o pastă lipicioasă care a șters orice urmă. o vreme n-a mai existat nimic. apoi oamenii au început să-și ascută dinții de tocul ușii ca niște necrofagi așteptînd resturile după ospățul celor puternici. am început să umblu aiurea pe coridor număram neoanele aprinse neoanele sparte vedeam oamenii tolăniți pe banchete un fel de vulturi pleșuvi prea ghiftuiți să mai poată zbura la vederea dușmanului.
Comentarii aleatorii