Fiindcă îşi văd de treaba lor. Se aşază în fotoliu ca-ntr-o vizuină şi, în dosul unui ziar imens, rumegă problemele. Mai noi, mai vechi. Nu le place să fie deranjaţi. Poate doar cu o cafea. Un sărut. Sau cu o întrebare simplă: dragule, ia spune, ce noutăţi... El te trage de mână uşor, te aşază pe genunchi aruncând petele de culoare de pe file în aer şi, privindu-te galeş, începe să povestească. Fără lux de amănunte. Trebuie să pui tu întrebările, să conduci delicat discuţia în sensul în care te interesează. El economiseşte cuvintele. Poate să fie criza oricât de mare...
Îmi doresc o prezență dar întristarea este inviolabilă, aneantizantă. Nimeni nu rezistă în preajma unei permanente mânii. Gabriella s-a refugiat, înspăimântată, în altă cameră. Faptul că scriu îngrozește, ea se gândește că totul e dus, că beau prea mult, că prea multă cafea și țigări nenumărate… Nimeni nu-mi poate lua plinătatea sărăciei, suferinței, nefericirii, nedreptății, nenorocului – nimeni și nimic. Ea – cu plăpânda ei revoltă – de-ar pricepe deodată toate seismele din celulele mele, ar deveni o jertfă inutilă pe un altar al nimănui.
Sunteți tare dizgrațioși, cred că și lui Dumnezeu îi e silă deja.
Şi ce mai fac? Nu am fraţi ori surori de lapte să mă întrebe. Dorm de boala singurătăţii. Dorm singură în patul meu ca un coşciug provizoriu fiindcă are tăblie de lemn bej- caramel. Dar nu e dulce deloc şi în visele mele unii tot mai cântă hora pisilica fiindc-a murit pisica. Nu mă vizitează nimeni la ceai să îi ofer dulceaţă de nuci verzi în farfurioara de sticlă pentru dulceaţă, nimeni la cină să îi aşez tacâmurile elegant pe suportul special din serviciul de masă.
Nobody knows it, but you`ve got a secret smile, and you use it only for me.
Sînge, pense, atenție, verde.
Poate că unii își iubesc aproapele, alții pe sine, alții banul, alții tăcerea, alții munca. Cred că relația e cel la care te gîndești zilnic, îl înșeli, îl aștepți, te împlinește și îți cere sacrificii. De aceea aș putea zice că sunt îndrăgostită de sînge.
Pedalez, stopuri, mă bucur că frigul din iarnă și-a dat duhul după nori, acum e soare și de la etajul trei aproape simți mirosul oceanului. Am întîrziat. Nimic nou. Ziua începe cu întîlnirea de staff de la ortopedie. Mă strecor între colegii francezi și ascult cazurile de departe, căci uitîndu-mi ochelarii miopia îmi taie avîntul. Sunt studentă străină, n-o să mă întrebe nimeni nimic. Sau așa sper de fiecare dată.
citeam din confesiunea lui bolea: "cum îţi crapă zâmbetul pe faţă/ ca o fereastră pe care o spargi cu ghearele". îi citeam poezia, când urmele de avioane se pierdeau treptat în cer.
"ochii tăi sunt, sunt ca în fraza aceea despre cum trăieşti golul dintre o lume care
a dispărut şi alta care nici nu a început să apară. sunt ca spaţiul acela dintre", mi-a spus şi se uita insistent în ochii mei. nu vroia să se rupă din privirea aceea.
îmi vorbea despre faptul că fiecare dintre noi are şi poartă un iad în sine
dar şi un dumnezeu pe care l-a ştiut întotdeauna prieten: "ai cunoscut iadul din tine?"
- da, cu siguranţă, am spus, când aveam cearcăne de nesomn, doar că mai am în mine o grămadă de diavoli pe care nu i-am cunoscut nici pe departe -
Comentarii aleatorii