Merge încet, cu umerii aplecaţi şi cu mâinile cuprinzându-şi abdomenul ca pe o sarcină mult aşteptată. Stă aşa, cu braţele moi şi tandre ca-ntr-o îmbrăţişare prelungită între mamă şi prunc. Dar, nu. Nu! A trecut vremea.
Un șarpe subțire, verde-albăstrui, mi se strecoară printre degete. Set de inele în mișcare. Îmi apropii mâna stângă de apă, buricele degetelor se subțiază, se lungesc până spre pietrele de pe fund, dispărând odată cu retragerea valului. Biciușca subțire s-a colorat în roșu; urcă acum cu rapiditate pe antebraț, zornăind mut. Pentru un moment numai, chiar înainte ca luna să pornească în descreștere, bijuteria mea vie e apă, rece, tăioasă, pe degete, și brățară încolăcită, fierbinte, spre umăr. Limba jivinei, despicată în treizeci de linii ca firul de păr, din aur verzui, susură undeva înspre bucla nevăzută a orizontului. Pe nisip apar tăieturi adânci, urme cu rădăcini, copaci duși de mare.
Am pornit la drum, înainte de albirea zorilor. Eram echipaţi corespunzător pentru urcat pe munte, iar în rucsac aveam doar lucruri de strictă necesitate. Ne aştepta un drum de câteva ore, aşa că era indicat ca bagajul să fie cât mai uşor.
După o jumătate de ceas, am ajuns la Crucea lui Bogdan, loc de popas, la intrarea în pădure. Oraşul Vulcan rămăsese în urmă. De aici se vedeau luminile, aprinzându-se una câte una, acolo unde locuiau mineri care se pregăteau să plece la şut, în schimbul I.
«Îmi place cum scrii, dar mai ales cum îţi botezi articolele...», chiar aşa a spus: «cum îţi botezi articolele...» Ţin minte de parcă a fost ieri, deşi trecuseră peste zece ani de atunci. Mi-a propus o pagină de umor la revista «Curierul ucrainean», al cărei redactor era. Pagina a «botezat-o» chiar el: «Din desaga lui Mihai Traista» (a apărut timp de patru ani).
Azi noapte am adormit cu mult după ce ai adormit tu. Pur și simplu am stat și te-am privit. Cam așa fac atunci cînd sunt nesigur. E felul meu de a mă convinge că hainele îți vin bine că ești frumoasă că voi găsi fire de păr tot timpul pe pernă ca să-mi dau seama că această casă e locuită.
La început ai sforăit nițel. Mi-a venit să te prind de nas așa cum făceam cînd dormeam cu bunicul. Bunicul își umfla puțin obrajii dădea din gură ca și cum ar fi mîncat apoi se întorcea pe partea aialaltă.
Pur și simplu am stat și te-am privit. Am vorbit cu mîinile tale și cu cerceii tăi pentru că ție n-am putut să-ți spun nimic. Mi-am imaginat că visezi niște animale cu urechi lungi mai lungi decît corpul. Am zîmbit prostește. Chiar tu ce visezi? Cum sunt oamenii pe-acolo?
Comentarii aleatorii