Azi e o zi kamikadze. Fiecare ar trebui să-și facă rost de o zi kamikadze. În care să-i provoci pe toți să nu mai existe. O zi în care să te așezi pe marginea patului și să aștepți. Nu contează ce, doar așteptarea e importantă. Eu aștept să facă liniște vocile din capul meu.
Frig, foarte frig. Fumez și tremur necontrolat. Dimineața e un câmp de vânătoare înghețat pe care aleargă câini cu oameni-iepuri în gură. Semiîntuneric. Blue american. O senzație stranie de oraș părăsit în care caut morții prin buzunare. Nu-mi dau seama dacă am ochii întredeschiși ori dacă astăzi rația de lumină s-a redus la jumătate. And i say thank you mom. Hy mom.
Exercițiu de imaginație: astăzi sunt Hitler. Orice om e un fel de Hitler, altfel n-ar putea să-și vadă de viață.
Scrisul vine compensator la o dimensiune “căzută”: realitatea, așa cum și-o asumă scriitorul. Zădărniciile, timpii irosiți, experiențele de viață (ipostaziate mereu ambivalent), rumegușul clipei –iată carnea din care se va alcătui textul.
Șed la masă și îngurgitez plictisit “Tropical Fruit Cocktail” iar mintea-mi plutește pe ritmul „Cafe del Mar”. Din când în când mâzgălesc ceva pe această pagină și textura literelor sângeră a metafore răsuflate. Important nu e actul scrierii, nici măcar bucățelele tăiate geometric ale compotului tropical; importantă nu e duminica aceasta ejaculată la un capăt de săptămână, nici măcar vocile dinlăuntru pe care se mulează realitatea (desigur, a mea). Nu. Important, de o importanță irepresibilă este
Șuierul hipnotic al apei pulverizate. Eliberată dintre stânci, o pulbere fină, rețeaua de vapori, unește marginile abisului, aidoma unei pânze de păianjen. Este locul unde se întâlnesc cele trei izvoare, spre a forma albia unui afluent mai mare. Dintr-un sâmbure încolțește și crește, răzbate urzeala, structura, culoarea, cel ce pare menit să continue, misterul călătoriei. Apa coboară, formând vortexuri în spirală, în rotire continuă, permanent spre a-și reface structura, reflectă memoria mişcării, prin proporţii de forţă, secvenţe, tipare.
Ar trebui să fac ordine în acest haos din cameră, de pe masă. Haosul care s-a revărsat deja dincolo de ușă, pe hol. Ca un fel de lene generalizată amestecată cu amînare și neîncredere. Haosul, ca un rînjet sarcastic al entropiei rîzînd înfundat undeva în cotloanele universului. Parcă spunîndu-mi „ai văzut, tot eu am avut dreptate”. Totul a început odată cu căldura. Și cu promisiunile încălcate de alții. Omul e o ființă ciudată. E ca una din acele busole vechi de aramă. Poate stricată, poate spartă sau îndoită. Dar totdeauna străduindu-se să arate ceva, un fel de direcție, de țintă.
Totul începe cu o pocnitură scurtă și un cer mizerabil ca lenjeria dintr-un cămin studențesc.
Urlu a neputință de fapt nu spun nimic pe gură ies bule ca la înecați.
Departures.Ceasurile se măresc se fac niște căpățîni de brocolli. Cum o fi oare să te spînzuri de limba unui ceas de parcă ar fi ultima spovedanie.
Pe ostropel nu l-am văzut demult. Și-a pierdut un picior în locul lui a crescut un băț de metal dacă te uiți la el seamănă cu o barză ori cu o macara.
Și din spate din carne i-a crescut un acordeon la care cîntă vreo două piese pe care le știe mai bine. Nu-l cheamă ostropel așa l-am botezat eu să-mi aduc aminte de vremurile cînd aveam de împărțit o caserolă de ostropel.
Vă rog îndrăzniți.
Intrați cu mine in sala de aștepatre.
Comentarii aleatorii