într-o zi tata i-a dăruit mamei stelele de pe cer, s-au adunat bunicii, frații și surorile, au gătit bucate, le-au gustat și au văzut că toate sunt bune. mama și-a luat rămas bun de la florile din grădină, și-a pus pe cap o coroană de lămâiță și a plecat cu tata spre oraș. bunica veronica a luat-o de mână grăindu-i: am o noră angelica, o noră maricica, da' pe tine cum te cheamă, fată dragă? zâna, a spus tata și acesta i-a rămas numele. s-au pus lavițe și în cer pentru oaspeții de demult și cei ce aveau să vie, ne uitam și noi prin ochiurile scărilor deși aveam să venim mai târziu, într-o iarnă după ce tata a umblat prin oraș să-i ia papuci de catifea roșie mamei.
la țară viața merge înainte cu dumnezeu și cu văcarul care-l suduie cînd dă cîte-o ploaie.
nimic nou. bunică-miu se pișă în aceeași căldare și tot în aceeași căldare face treaba mare. nu stă la masă cu noi mănîncă separat nimeni nu are chef să-l vadă cum regurgitează fiecare îmbucătură. le-am spus tuturor să nu ne fie frică de moarte dar nu m-a crezut nimeni. creștem pînă la o vîrstă după care ne facem copii la loc. în pămînt sau în uter totuna.
dărîmăm atelierul. în atelier bunică-miu a bătut fierul toată viața a bătut fierul mai ceva ca dumnezeu cînd bate oamenii. bunică-miu rînjește a durere. i se văd ultimii dinți ultimii dinți de-abia se mai țin în gingii. ca butucii de vie pe care îi legam primăvara de țevile casei.
Departe, departe, albastru jos, albastru sus, imagini de vis; câte o bucată de țărm abruptă și maro, alta lina și verde. Nemurire.
Dor de maica mea, un dor nebun, nebun. A fost al doilea mare dor . Aveam douăzeci de ani și scriam :
"ești atât de departe iubită mamă
că aici fără tine nimic nu-i frumos;
sunt liber să zbor pretutindeni sub soare,
dar mie mi-e dor de o dare de seamă
și aș vrea să transform uriașul Toros
in brațele tale și-al tău suflet mare."
Coboram în camera mea, frânt de muncă ( camera 21, urâtă , mică și friguroasă ), mă puneam în pat, stăteam acoperit cu patura doar 15-20 de minute cât să nu mă ia somnul, apoi scriam. Gânduri cu rime (nu știu de ce), cele mai multe, atunci le-am așternut.
într-o zi vom uita cum ne-a fost bine sau rău dacă ne-am trăit viața așa cum se cuvine dacă ne-a fost foame ori dacă am avut amîndoi mîinile vinete.
mi-e puțin frică de liniștea care-o să vină poate căutarea poate plecările înmulțirile despărțirile poate prietenii care au căpătat chip dintr-o dată pentru ca apoi la stația următoare să încerci să-ți aduci aminte cum arată și nu mai poți poate astea sunt tot ce avem în comun.
dacă mă întrebi unde aș prefera să fac dragoste ți-aș spune în cornițoiu în las vegas în garsoniera lu frate-miu sau în orice loc unde există oameni și ei habar nu au ce minuni se întîmplă.
Am observat cum ne îndepărtăm în mod constant de dușmani. Și cu toate acestea ei se pare că sînt oamenii care în mod incontrolabil au cele mai multe șanse să ne spună adevărul. Sau cel puțin adevărul despre defectele noastre. Ar trebui să păstrăm tot timpul unul lîngă noi. Dușmanii onești sînt foarte rari.
Comentarii aleatorii