Îmi închipuisem că Heathrow e uriaș, cum văzusem prin filme. Heathrow e doar mare. Aici nu te poți pierde: peste tot sunt indicatoare cu direcții și sensuri. Aici toată lumea e amabilă să îți explice cum poți ajunge într-un loc sau cum poți pleca. Căruciorul meu cu bagaje a luat viteză prin valea aeroportului, până la stația de metrou. Nice, mai sunt și alții care se joacă. Ba chiar ne zâmbim unii altora.
Ai plecat cândva de acasă, ai mers pe străzi în care oamenii erau mici, îngrețoșați, grupați ca literele alfabetul chirilic.
Fiecare om poartă o sabie. Tu aveai un pistol. O armă cu o țeavă lungă pe care o poți descărca dacă nu-ți place ceva. Dacă nu-ți place părul oamenilor. Dacă nu-ți place mersul oamenilor.
Dacă nu-ți place mersul trenurilor, când trec. Dacă nu-ți place mirosul de mort îmbălsămat.
mă agăț de margine cu vîrful iluziei. cred că-mi vor crește degete de undeva din pămînt, iar pomii îmi vor ajunge la tălpi desfrunziți.
o să plec mai repede decît îți imaginezi. nu privesc în urmă. o să șterg orice urmă de femeie din toate timpurile. nu rîde că încep să conjug verbele la un timp necunoscut ție. tu nu ai dorințe. nu spui niciodata „o să...”. tu ai doar trecut pe care alergi continuu ca pe o bandă stricată. știi tu, din acelea care ridică pietre.
ia-o de la început. iar și iar. fir-ar să fie! tu mai crezi în poeme cu fluturi cînd eu aud mîrîitul fiarelor sălbatice lîngă umeri. cineva îmi spune că eu sunt numai suflet. la naiba doar asta o fi rămas din sîngele meu? umbre.
Există în mine o așteptare, ca o punte între două clipe,
cea a primei întâlniri cu Adevărul și cea a locuirii Lui pentru totdeauna.
O așteptare consolidându-se în liniște, devenind punte de piatră
pe deasupra apelor timpului, ce nu contenesc în zbaterea lor.
Uneori, când apele devin calme și oferă chipuri ale adâncului, te zăresc…
Privindu-mă în ochi. Ființă atât de plină de tăcerea mea pentru tine,
încât nu poți fi decât ecoul acelor cuvinte ce-și caută, în Iubire,
desăvârșirea…
***
Viitorul trăiește în mine ca o ființă ce se dorește pururi copil.
Pentru el, sufletul învață acum cântecul tăcerilor împreună,
duiosul cântec de leagăn al Dragostei ce ține suspendată,
deasupra unui singur pat de pământ, o boltă cu stele.
Merge încet, cu umerii aplecaţi şi cu mâinile cuprinzându-şi abdomenul ca pe o sarcină mult aşteptată. Stă aşa, cu braţele moi şi tandre ca-ntr-o îmbrăţişare prelungită între mamă şi prunc. Dar, nu. Nu! A trecut vremea.
Comentarii aleatorii