Primăria are un ceas care la fiecare oră sună. Par a fi clopote. Aș vrea să stau aici întruna să fie ora două dimineața și să fie pustiu. La intervale de timp mai apar și alții. Oameni beți. Și eu sunt beată.
într-o zi o să mă fac mare atât de mare încât oamenii
vor intra în mine ca pe un hipodrom atunci voi fi plin
de gentlemani și femei cu pălării victoriene se vor uita cu nesaț la hematiile mele cabrate ca niște cai de rasă
știu că nu-ți găsești locul în orașul de termopan
în fiecare noapte îți spun povești aseară ți-am spus de dumnezeu când era mic
mama i-a dat o cutiuță din care ieșea o balerină dumnezeu învârtea cheița balerina dansa între pereții de sticlă tu dansai între pereții de sticlă ai adormit visând că îmi pregătești supă de perișoare
în fiecare zi mă întrebi ce mai fac (te superi tare când uit lucruri mărunte tocmai lucrurile mărunte ne fac oameni îmi spui)
mi-aduc aminte de tremurul oanei când recita
sau de plictiseli comune nouă
de franchețea ei sau tăcerea îngăduitoare
și de talibanca micuță de care eram atras
era tunsă scurt teribilistă cu ochii plictisiți
înțelegători frumoși
știe ce vrea de la un poem
dar eu nu sunt poem eu sunt un lămâi
la restaurant a sunat adriana
mi se descărca telefonul dar am răspuns
ea ar fi înțeles
mihai m-a sunat sâmbătă pe la 1.00 a.m. vroia
ceva sau se simțea singur
el a zis că e la o băută dar nu se auzea nimic
a început încurajându-mă
am pus piedica la loc
mi-a citit versuri eu l-am rugat
i-am lăudat un poem și a fost bine altul nu mi-a
plăcut și era în luceafărul
ana maria o să ajungă departe
discretă studia tot când recita
cât de mult e între mine și anii de liceu
odată… e o veșnicie de atunci, nimic nu era întreg fără litera desprinsă din zidul alb, nimic nu era întreg fără acel gând ce-mi lega boabele de timp în suiș…
iar gândul acela venea dinspre tine, ca un mir ușurător de poveri…
zidul alb era zidul la care mă rugam atunci când pierdeam cântecul, acea lumină morganatică ce venea
dintr-un alt timp, un timp fără gheare sub tâmple…
acum zidul la care mă rog are tristețea lui…
păsări grele de amintiri mi se cuibăresc în inimă, visul meu a adormit în bătrinețea lui virgină, nu-mi mai duce îmbrățișarea de mână, nu mai simt marginea zării sub tălpi...
zâmbetul tău nu mai împrimăvărează de ziuă
„ un lucru face atât cat îl prețuiești” așa-mi spuneai, iar într-o dimineată, un gând a luminat visul pernei:
cînd pleacă un om carnea mi se strînge în jurul oaselor ca un cort de campanie.
atunci cel mai greu e să tac tot ceea ce n-am spus se cere afară imaginează-ți că forezi în marea nordului dai brusc peste o pungă de gaz și explodează totul. tot ce n-am spus țîșnește prin stern prin pelvis prin țeastă. din mine mai rămîn două vertebre tasate.
lucid.
plecările sunt niște dureri lombare care te țin două trei zile la pat.
2.30. avem toți fricile noastre zornăitoare. fricile noastre pe care le lingem ca vitele un pumn de sare.
mama se teme de viscol dacă se înzăpezește drumul nu mai ajunge taxiul în fața blocului și trebuie să meargă pe jos pînă la școală. dacă se înzăpezește drumul pînă la coastă nu mai ajunge la bunicul să-i lase șnițele de pește cu foarte puține oase.
Comentarii aleatorii