la Radio Lynx am ajuns într-o duminică de iulie. nu, nu ploua atunci, nu era nici caniculă, era doar o zi obișnuită de vară. un click și o altă lume. rămân în prag, întorc privirea, în spatele meu rămane doamna cu rochie lungă, lila și umbreluță cu dantelă albă. Poezia mă urmărește și aici.
(a te urmări Poezia: a-ți lăsa urmele de argint în locul pașilor; a respira)
merg atentă printr-o lume în nuanțe de lila și scări de griuri, la ușă mă așteaptă o pisică mare albă. e
un lynx, aud o voce și cineva se apropie de mine. îl cheamă cosmo și e chatatzean aici în casa
lynxului. mă invită să fiu și eu chatatzean. îmi aleg un nume, ce sunt eu... scriu, sunflower și mă
apropii de timp.
fragmente dintr-un volum aflat în pregătire, realizat prin studierea arhivei familiei Enea
8 iunie 1958, Bacău
Am fost astăzi, din nou, la Serviciul de radiologie. Ceva la plămâni. Am suferit o congestie pulmonară, dar acum sunt mai bine. Wili s-a arătat îngrijorată. M-am supărat puțin pe ea pentru că le cere în ascuns, puținilor prieteni pe care îi mai am, să mă sfătuiască a lucra mai puțin. Avem însă nevoie de bani.
Am luat legătura cu tov. Ștefan Georgescu în vederea realizării unei lucrări pentru fabrica de hârtie ” Steaua Roșie”. Tema ar fi legată de dezvoltarea industriei din acest sector de activitate.
Ieri, poate și în așteptarea rezultatului de la Spital, am avut o stare de melancolie.
cel mai intens a fost atunci cînd te-am lipit de garaj și mi-am strecurat mîna între coapsele tale. ai tresărit dar nici că ne păsa de oamenii care treceau pe stradă. întunericul era cîinele nostru de pază. în întuneric nu sîntem decît două forme pe care legiștii le recunosc după radiografia dentară. apoi ne-am pozat umbrele. n-a ieșit mare lucru.
Parcă lumea se împuținează, se face mică și se concentrează în acest punct, unde rămânem noi; suspendați în tăcerea aceasta dintre simțuri, între lucruri care nu se spun dar transpiră în gesturi, între fandări ale realului, într-o dorință greu reținută de a-mi trece degetele prin părul tău, de a apropia obrazul tău de mine ca o mamă grijulie, un gest impropriu, căci nici nu știu ce-aș face simțindu-te atât de aproape. Aș îngheța probabil. Aș lua apoi acel moment cu mine-n lume, accesându-l din nou și din nou, ca pe un drog.
Pentru că este cel mai mare și cel mai vechi din lume. Cifrele nu s-au dat încă publicității, dar rezultatele unor studii recent revelate confirmă acest fapt. Nu sunt eu omul cavernelor, dar balaurul, urâtul, nimicul, cel ce pustiește lumea de-o vreme, a ajuns și la noi la hotare.
Mi-e rău și am febră, am o mare de noapte, o mare de teamă, mă dor milioane de gânduri, mă frământă milioane de șoapte... și trebuie să fug! Să fug! De nimic, spre ceva. Nu știu cum arată, doar visele, norul de gânduri ce-a adăstat zile și nopți, zbuciumul, șoaptele... Parcă îmi amintesc toate-acestea, le-am privit ca prin apa unui timp fără spațiu, dar nu știu unde, nici exact cum, dacă s-au întâmplat sau dacă se vor întâmpla. Iată-mă, acum, coborând, spre abis!
Comentarii aleatorii