de câte ori privesc cea mai veche fotografie a tatei zâmbesc gândind cum fetița aceea îmbrobodită, cu picioare strâmbe, mâini subțiri și ochi cenușii avea să ajungă un bărbat excentric, cu o vorbă înfiptă în moalele capului, cu un miros fin al prostiei umane și de o frumusețe stranie. era ultimul copil al bunicilor, dupa miluță, rodica, rodica, maricica, lenuța și costică. pe vremuri, dacă îți murea un copil următorul avea să-i ia numele așa se face că două din surorile tatei au avut același nume. toader era cel mai mic, veronica-l învelea în pestelcă așa cum faci cu un boboc de rață iar tata a crescut printre tăvile cu plăcintă de dovleac ale bunicii. mai târziu, el a învățat-o pe mama să gătească. mama avea mâini de mohair, o să-mi amintesc mereu degetele ei răsfirate printre copaci torcându-i,agățând cu croșeta dantele și ochiuri de goblen cu maci, fustele noastre de dantelă albă și pălăriile mele de mătase.nu ne veneau bine pe cap dar le purtam să nu o supărăm ...pe tata o să mi-l amintesc mereu cu mâinile în unt topit, lângă ceașca cu stafide în rom ... și miros de portocală rasă. bucătăria era cel mai cald loc din casă, iar masa era mereu în ploaie de făină albă, apoi norul de sită slobozea pocitaniile de gândaci, auzeam praful de sare cum coboară și mă cuibăream în preajmă să văd tot ce face. era grozav cum masa plină de făină iar tata și în rest nici urmă de alb doar acolo munții deveneau frânghii de colac împletit în trei sau patru. îmi dădeau voie să fac oramente din aluat, brăduți, steluțe, frunze de stejar și le lipea deasupra. din ultimii stropi făcea doi gugulufi, pentru mine și corina... asta era spre ziuă căci tata lucra mereu noaptea...spre dimineață când ne sculam, sub prosop abureau deja colacii din prima tavă...duminica, tata ne cânta câteodată cântece de la el din sat...așa a făcut-o pe mama să-l placă. i-a cântat odată și nu s-au mai despărțit. când eram mici, ne suia pe măsuță și ne hrănea ca pe puii de brumăriță, un smoc de gălbenuș, un arcuș de sunet, era tata-pasăre.
deși doar cu câțiva ani mai mare, fratele lui, costică, era foarte diferit de tata. de cum se lumina o ștergea de-acasă spre garnizoană. îi plăceau caii. venea noaptea cu genunchii rupți, prăfuit și-atunci tata se uita la el cu superioritatea pisicii ce stă toată ziua la cald, se urca după sobă și număra în gând vergile pe care le-ncasa costică de la bunicul. fetele erau mari și-l luau cu vorba încât îi mai trecea din of însă bunica îl privea scurt și pătrunzător iar în clipele alea se lăsa o tăcere grea, apoi osânditul o ștergea după sobă, smiorcăia cu gândul că nu o să se mai întoarcă acasă și tata îl îmbățișa frățește dându-i o turtă ori o bucată de ceva ce avea mare preț pentru un stomac gol.
până au luat comuniștii pământul, bunicii lucrau vara la câmp lăsând-o pe țățica lenuța tartor peste ultimii pisoi însă de ea bunica ascundea gavanoasele cu gem căci își făcea clătite-ntr-una și mai scăpa câte-una și celor mici cu promisiunea că nu vor spune. costică lua ouăle din poiată, tata mulgea vaca și cernea făina iar lenuța ... lenuța închidea ușa cu zăvorul după ce smântâna ceea era groasă în lighean iar uleiul era încins în tigaie. degeaba smiorcăiau băieții și băteau cu pumnii în ușă, până nu se sătura ea mai întâi, ușa era de neclintit. și nici atunci, ci le dădea câte una prin geam ca nu cumva să sară să o bată, apoi băieții, știind că nu vor gusta mai mult își luau gândul și plecau să se joace. o strigau vulpea, avea ochii verzi și pentru că mereu îi păcălea cu câte ceva...bunica o îngrijea, era frumoasă cu toate că avea un picior mai subțire și unul normal. făcuse poliomelită și reușiseră să o salveze în ultima clipă cu antibiotice, prafurili celi noi -cum le numea bunica veronica-însă piciorul fusese compromis. paulică, verișorul lor de la sarata rămăsese și el strâmb la picior umblând cu gheată ortopedică, tot de poliomelită ca mulți copii din sat. alții muriseră însă erau vremuri aspre și oamenii nu plângeau mult în-afară.
lăsa întotdeauna mamei o lalea albă în pahar iar duminica scotea din dulap o față de masă cu stele, o flutura înaintea noastră ca un toreador apoi o arunca pe capul ciufulit al spătarului...ole! noaptea, tata era o seră luminată de licurici, cu fiecare felinar aprins mai venea cineva de pe ulița unde a copilărit în casa noastră, într-un târziu adormeam ca două gutui între mama și tata. asta când nu eram din pricina poznelor una fată de țigan iar alta de lipovan. urlam ca nu cumva să se ție de cuvânt și să ne dea de-acasă. mama își lua papucii de zână, cei cu canafi roșii și simțeam că oriunde ne-a trimite tata_cel_roș, ea o să vie cu noi. când devenea din nou toader_cel_verde, casa era plină de bunătăți și nume de turtă_dulce. pe mama o striga zâna deși în leagăn îi puseseră aspazia și multă vreme am crezut că acesta e chiar numele ei, apoi eu m-am numit nanuc iar corina, papuc.