(Floare stă pe pat cu faţa îngropată în palme. Se aud bătăi în uşă, intră Lupu.)
Lupu (Vesel): Seara bună!
Floare (Speriată): Lupule! Ce cauţi aici?
Lupu (Mirat): Păi nu aşa ne-a fost vorba să vin în astă seară?
Floare: S-a întors Ionaşcu!
Lupu (speriat): Unde-i?
Floare: S-a dus până la tine acasă.
Lupu (Mirat): La mine acasă?
Floare: Da!
Lupu: Ce dracu caută la mine, la ora asta?
Floare: Eu l-am trimis.
Lupu: Tu l-ai trimis?
Floare: Da! Nu v-aţi întâlnit?
Lupu: Nu! Da, de ce l-ai trimis la mine?
Floare: Ionaşcu, a aflat despre noi.
Lupu: Nu grăi! De unde ar fi putut afla?...
Costi: Ia mai zi Fane, mai citești din cartea aia?
Fane: Taci mă, că ne aude șefu’.
Costi: Lasă mă, că a plecat. N-ai văzut, a plecat sus? A mers la birouri. Nu mai vine pînă la pauză. Mai bine zi tu dacă mai citești sau te-ai lăsat de prostii din alea?
Fane: Ce prostii mă? Nu-s prostii. E despre dragoste. Ce știi tu...
Costi: Bine mă, văd că acum te dai specialist. Ia zi. Ce ai mai citit?
Fane: Păi să vezi.. Da’ nu-ți spun...
Costi: Da’ de ce mă?
Fane: Că văd că faci mișto.
Costi: Nu fac mă. Nu fac. Spune.
(Odaie ţărănească, foarte asemănătoare cu cea a lui Codru Topor.)
SCENA I
(Lupu şi Iza)
Lupu (stând pe un scăunel, lângă cuptor, se încalţă în opinci): Să nu uiţi să-mi pui uiaga cu pălincă şi ţigările.
Iza: Ţi-am pus deja şi pălinca, şi ţigările şi obiele curate, numai grăbeşte-te că-i noapte şi să nu dai, Doamne fereşte, peste vre-o sălbăticiune! Că noaptea are legea ei!
Lupu: Nu te teme nevastă, nu mi-e frică mie de sălbăticiuni!
Iza: Frică-nefrică, dar mai bine să nu te întâlneşti cu ele. Ai utat cum l-a sfâşiat un urs pe bătrânul Pupăză?
Lupu: Pupăză a tras cu puşca-n urs şi l-a rănit, iar cu o fiară rănită şi înfuriată nu-i de joacă, aia te rupe în două. Altfel ursul fuge de oameni.
AUTORUL: Domnule redactor, aș vrea sa vă trimit o lucrare.
REDACTORUL: Cine te oprește?
A: Eu!
R: De ce?
A: N-am scris-o încă.
R: Atunci, scrie-o!
A: Dar poate că n-ar trebui să fie scrisă [1] și, cu atât mai puțin, tipărită.
R: De ce?
A: Pentru că ea oricum - virtual - există. Și orice virtualitate este o realitate. Fie că este un original sau o copie [2] ("simulacru" [3]).
R:…..?!
A: Îmi permiteți să continuu?
R: Bineînțeles, eu de ce sunt aici?
A: Sau, suprema îngăduință - din partea Dvs. și a eventualilor cititori - poate ar fi suficient să prezint numai "concluziile"?
R: Atunci scrie "concluziile" !.
A: Da, dar în acest caz, amploarea lor ar depăși orice lucrare care s-ar fi scris vreodată.
R: Nu înțeleg.
Pe scenă se află o masă şi nişte scaune. Un om sta în poziţie de fetus (Domnul Profesor), o femeie desenează la şevalet (scenografa, Amanda) şi un rus (Igor) care cântă la o chitară pe un scaun. Acesta din urmă stă cu scaunul chiar lângă Domnul Profesor. În scenă intră agitat un tânăr (actorul, Eusebiu).
Eusebiu: (către cei din cameră) Ce s-a întâmplat? Unde e?
Nimeni nu pare dispus să-i răspundă şi nici acesta nu-l observă pe profesor.
Eusebiu: (către scenografă) Ce faci? Unde e?
Amanda: (pictează în continuare nedisturbată de acesta) Vezi să nu calci pe el...
Comentarii aleatorii