Costi: Ei, cum e cu dragostea măi Fane?
Fane: Poftim? Ce dragoste?
Costi: Păi dragostea măi, dragostea. Nu citeai despre dragoste...?
Fane: Aaa, da, da. Dragostea. Păi cum să fie... E... aa. Cică e eternă.
Costi: Eternă? Ha, ha, ha! Asta chiar că e bună!
Fane: De ce măi?
Costi: Păi e bună, bună de tot.
Fane: De ce măi Costi? Nu e eternă?
Costi: Păi lasă că ai să vezi tu cît e de eternă cînd te-o înșela prima...
Fane: Prima? Prima ce?
Costi: Păi prima... prima... dona... Hahaha!
Fane: Prima dona? Care prima dona?
Costi: Lasă măi că ai să vezi, de ce să îți stric eu surpriza...
Fane: Ce surpriza?
Costi: Surpriza cînd ai să vezi că nu e eternă și că nu durează nici măcar o... dar lasă..
O cantină la un colhoz. Kostea de la “diribau”, asudat și plin de praf, intră și dă să intre în bucătărie. Katea, “dejurnaia”, îi iese înainte.
Katea: Tî kuda?
Kostea: Na kuhne.
Katea (vigilentă): Stoi! Kto tî?
Kostea: Ia kamandir.
Katea (pufnind în rîs neîncrezătoare): Kakoi kamandir?
Kostea: Kamandir karaulî.
Katea: Hm! Kak tibea zavut?
Kostea: Kostea.
Katea (întinzîndu-i mîna): Katea!
(Își strîng mîinile tovărășește)
Kostea (face semn cu mîna la gură): Katea, kușat’ nado!
Katea: Nicivo kușat.
Kostea: Kak nicivo?! (disperat): Katea, Katiușa! Kușat’, kușat’ nado.
Katea (neînduplecată): Nicivo.
Kostea (schimbînd foaia): Katea, tî kalhoznița?
Katea: Kaneșno. Ia kambainerka i kasirșa.
AUTORUL: Domnule redactor, aș vrea sa vă trimit o lucrare.
REDACTORUL: Cine te oprește?
A: Eu!
R: De ce?
A: N-am scris-o încă.
R: Atunci, scrie-o!
A: Dar poate că n-ar trebui să fie scrisă [1] și, cu atât mai puțin, tipărită.
R: De ce?
A: Pentru că ea oricum - virtual - există. Și orice virtualitate este o realitate. Fie că este un original sau o copie [2] ("simulacru" [3]).
R:…..?!
A: Îmi permiteți să continuu?
R: Bineînțeles, eu de ce sunt aici?
A: Sau, suprema îngăduință - din partea Dvs. și a eventualilor cititori - poate ar fi suficient să prezint numai "concluziile"?
R: Atunci scrie "concluziile" !.
A: Da, dar în acest caz, amploarea lor ar depăși orice lucrare care s-ar fi scris vreodată.
R: Nu înțeleg.
/
Garduri din uluci înșirate adorm într-o rână. Călătorul își înnoadă inima între sforile lor. Două luni suspendate de o parte și de alta a lumii îi mișună prin torace. Închide ochii: lunile îi răsar pe interiorul tâmplelor. Bărbați călări îi țin calea. O poartă deschisă frânge noaptea.
//
Călătorul se trezește la miezul nopții. Pe ulită, casele se fac mici , se sfărâmă sub genunchii gândurilor. Drumul lățește la orizont acoperișul sangvinic . Lumina se strânge ghem. Cerul o zvârlește spre sat. Călătorul e singur.
- Naște!
Ochii i se acoperă de țărână.
AVOCAȚII CERULUI
Procesul lui Ștefan Doru Dăncuș
Alocuțiune citită la începutul ședinței
M-am trezit într-o primăvară târzie, într-o lume în care păianjenii împăienjeneau totul. Plase și pânze superbe îi acopereau cerul. Orice Om ce învăța zborul ajungea doar până la ele și era prins și mursecat. Numai viermii viețuiau acolo, sub acoperișul țesut cu măiestrie și rotit mereu, pentru ca generațiile să nu observe ridicolul acelei latrine temporale.
Comentarii aleatorii