Costi: Măi Fane, ce faci?
Fane: Citesc.
Costi: Ce citești?
Fane: Despre dragoste.
Costi: Despre dragoste?
Fane: Da.
Costi: Ce despre dragoste? Tu despre... dragoste? Te-ai prostit?
Fane: Da, despre dragoste. Așa îi zice la carte. Și de ce să mă prostesc?
Costi: Păi așa, tu despre dragoste?
Fane: Da, eu. Ce, nu e voie?
Costi: Ba e, am zis eu că nu e? Doar că e așa, cum să zic, aiurea. Înțelegi?
Fane: Ce e aiurea?
Costi: Lasă măi, și ce zice la carte? Ce zice despre dragoste?
Fane: Păi zice că toți avem nevoie de ea, cam așa ceva. Am citit doar primul capitol.
Costi: Toți avem nevoie de ea? Ei lasă..
Fane: Ce să las?
Costi: Nimic măi. Ce mare chestie e și asta, că toți avem nevoie de ea?
Fane: Păi dacă așa scrie... Tu m-ai întrebat să-ți spun ce scrie. Asta scrie.
O cantină la un colhoz. Kostea de la “diribau”, asudat și plin de praf, intră și dă să intre în bucătărie. Katea, “dejurnaia”, îi iese înainte.
Katea: Tî kuda?
Kostea: Na kuhne.
Katea (vigilentă): Stoi! Kto tî?
Kostea: Ia kamandir.
Katea (pufnind în rîs neîncrezătoare): Kakoi kamandir?
Kostea: Kamandir karaulî.
Katea: Hm! Kak tibea zavut?
Kostea: Kostea.
Katea (întinzîndu-i mîna): Katea!
(Își strîng mîinile tovărășește)
Kostea (face semn cu mîna la gură): Katea, kușat’ nado!
Katea: Nicivo kușat.
Kostea: Kak nicivo?! (disperat): Katea, Katiușa! Kușat’, kușat’ nado.
Katea (neînduplecată): Nicivo.
Kostea (schimbînd foaia): Katea, tî kalhoznița?
Katea: Kaneșno. Ia kambainerka i kasirșa.
S-a înnorat deodată și vântul bate din nord. De obicei de acolo vine ploaia. Țânțarii își fac de cap și e cam cald pentru un sfârșit de aprilie. Fata sta în mijlocul grădinii și privește peste gard, la bunici. Au înflorit cireșii. O ia agale către dig prin pământul cenușiu. Peisajul e rupt din loc în loc de buruieni. Anul trecut mai era iarbă, dar au adus pământ să umple curtea și au acoperit-o. Cu pomii nu înțelege ce-au avut. Privește în jur, un gard alb ușor putrezit, o casa-bijuterie-nouă și un pârâu înșelător cu dig înșelător. Nici un pom, nici copac, doar câte un arbust supraviețuitor și buruieni. Strânge în palme flori de cireș, verifică încă o dată locurile alese, tace și își mușcă buza de jos.
/
Garduri din uluci înșirate adorm într-o rână. Călătorul își înnoadă inima între sforile lor. Două luni suspendate de o parte și de alta a lumii îi mișună prin torace. Închide ochii: lunile îi răsar pe interiorul tâmplelor. Bărbați călări îi țin calea. O poartă deschisă frânge noaptea.
//
Călătorul se trezește la miezul nopții. Pe ulită, casele se fac mici , se sfărâmă sub genunchii gândurilor. Drumul lățește la orizont acoperișul sangvinic . Lumina se strânge ghem. Cerul o zvârlește spre sat. Călătorul e singur.
- Naște!
Ochii i se acoperă de țărână.
Orchestra incepe sa cante un ritm destul de rapid care va deveni pe percurs linia de rupere. Dupa 10 min ritmul devine slow si incep sa intre pe scema personajele cere se aseaza in semicerc avandu-l in centru si intr-u catva separat de ceilalti pe Cosmin, eroul principal. Spotul luminos se plimba punand in evidenta fiecare personaj dupa care ramane fixat pe Cosmin. Al doilea spot alb se aprinde fixand un personaj mascat ce va avea rolul de povestitor. In acest timp spotul pus pe Cosmin se schimba din alb in toate culorile (fara roz) si se termina in negru.
Comentarii aleatorii