mă uit la oamenii care scriu poezii
lungi de parcă ar vrea să se spînzure
(sau poate să ne spînzure)
și nu știu cum să facă nodul
barcazul se tot duce
malul se îndepărtează
iar nodul rămîne o fantasmă
pe care nu o pot realiza niciodată
precum dezideratul românilor de-a merge
pe o stradă curată și fără cîini
la dumnezeu este nădejdea
și tot el e de vină că ne-a dat
o limbă lungă și lată și cu multe rădăcini
alții ar fi făcut corăbii din ea
sau piramide sau dirijabile sau un arc de triumf
noi însă facem poezie
vorbim ziceri și tăcem profund
ridicăm glasul într-o cădere vulcanică
apoi ne tînguim precum un țîțîn
cînd se face liniște cenaclul clipește
ca o turmă de ewoks
domnițele sau domnii privesc într-o parte
ca și cum ar fi o transă în grup restrîns
iar prin fumul de țigară
poetul în sfîrșit tace
iar eu trebuie să mă trezesc mîine dimineață devreme