Femeia stătea în genunchi, cu braţele întinse spre cer. Îşi amintea o rugăciune, singura rugăciune al cărei sonor îl recepta în întreaga fiinţă. Îşi mai amintea o mîngîiere, glasul mamei şi strîngerea aceea fierbinte asociată contopirii. În jur o cîmpie frumoasă, cu nuanţe verzui-maronii, norii pe care uneori îi puteai atinge, de un alb aproape perfect. O numea lumea persoanei singure, atît de frumoasă şi atît de tristă încît pîrîiele susurau melodii, peştii păreau să vorbească. Peştii, da, singurele fiinte cu personalitate, singurii cărora le putea vorbi. Mai erau insecte de toate felurile, specii de plante, dar peştii îi păreau cei mai autentici ca înţelegere. Pe monitoare mii de fiinţe îi atrăgeau sentimentele, aici însă, în cîmpia unicei făpturi, ele erau doar holograme şi amintiri. De aceea se adresa lui Dumnezeu, de aceea relaţia personală cu El îi dădea sens vieţii şi bucurie zilei. Ştia că va veni Omul, toate cîntecele îi aminteau asta, răbdarea ca suprem argument.

Căderea globului de foc, asemeni unei comete cu coadă scurtă, în ziua 4 435 era evenimentul vieţii. Lăsă braţele jos, se ridică instinctiv continuînd cuvintele rugăciunii. "Omul nostru cel de toate zilele, dă-mi-l mie astăzi" apoi alergă spre locul căderii, asemeni locului căderii în păcat. Aceasta e ridicarea gîndi, mulţumesc, Doamne, şi atinse gîfîind panoul transparent în spatele căruia se afla el. Îl scoase cu grijă, îl privi alungit în razele sorilor şi se aplecă să-l miroase, să-l guste, să-l contemple. Instinctiv îl sărută. Şi energia aceea, pe care toate cărţile o explicau spre neînţelegere, se făcu înţeleasă. Plîngea de fericire pentru întîia dată descoperind fericirea.

El deschise ochii, o privi ca într-un vis, întinse braţele şi degetele căutau butoanele panoului frontal al modulului. Era imaginea pe care monitorul i-o arăta zilnic, imaginea pe care toate comenzile unei vieţi aveau aranjate folderele. În cască o voce îi repeta: misiune îndeplinită cu succes.

Ziua Intîi

În camera aceea, singura încăpere de pe planetă, totul părea viu. Senzaţie dată mai cu seamă de luminile sorilor, de nuanţele diferite ale acestora, de la albastru pînă la roşu aprins, dar, mai ales, de mişcarea cu diferite viteze a spectrelor. Adam păru impresionat, după o călătorie atît de lungă, după singurătatea absolută şi apăsarea infinităţii spaţiului. Totul s-a terminat, gîndi, şi o mare mulţumire îl cuprinse. Privi femeia ce îi părea atît de frumoasă şi nu se abţinu să o atingă. Şi atingerea aceea dură mai mult de o clipă, apoi se dori infinită, iar trupurile se apropiară pînă la contopire. Să simţi o inimă bătînd aproape, iată cea mai frumoară răsplată pe care viaţa ţi-o poate oferi! Desprins ca din transă, Adam îşi aminti necesităţile organice ale supravieţuirii. O luă de mînă, ea îl urmă fără să scoată un cuvînt. Încrederea e dată de situaţia comună oamenilor şi e absolută. Urmele paşilor, intacte încă, poate pietrificate spre eternitate, îi conduseră pînă la modulul rămas cu hublourile deschise, cu imaginile hologramelor împrăştiate în jur ca într-o piesă de teatru. Intrară cu oarecare emoţie, pentru Eva artificialul era atît de departe şi aproape neînţeles, iar el ridică o cupă de şampanie şi o înmînă noii partenere de viaţă. Băutura aceea, esenţă de o noutate pe care nici imaginaţia nu i-ar fi putut-o revela, îi dădu un fior necunoscut. Necunoscutul e cu atît mai măreţ cu cît posibilitatea cunoaşterii totale e doar utopie, utopie transformată de către muritori în speranţă şi numită viaţă veşnică.

Deschise apoi o cutie mică, translucidă şi scoase în palmă un animal necunoscut Evei. "E cadoul cel mai important pentru tine, pentru noi", zise zîmbind. Era o şopîrlă verzuie, din cele comune zonelor umede ale Terrei. O puse cu grijă pe pămînt, apoi scoase încă una şi încă una. Rămase parcă mirate pentru cîteva momente, micile vieţuitoare ţîşniră în grabă spre pădurea din apropiere, chemate parcă de susurul apelor. Acum nu erau numai peştii, o nouă specie avea să dea colorit şi viaţă acestei lumi. Cei doi oameni zîmbiră mulţumiţi, se cuprinseră ca pentru o mare fericire, apoi se cuibăriră unul în celălalt în spaţiul minuscul oferit de modul. Şi întrerupseră energia pentru o primă noapte încălzită de speranţe.

Într-o lume a peştilor, reptilele sînt în fruntea lanţului trofic. Adam şi Eva au iarăşi privilegiul de a pune nume vieţuitoarelor. Şi, de după un perete fals ce acoperea firele conductoare, ieşi un şoricel alb, urmat de alţi cîţiva. Aparatul ce le monitoriza funcţiile vitale îşi încetă activitatea cu un zgomot puternic. Cei doi deschiseră ochii pentru o clipă, apoi adormiră la loc. Muzica de la bord se auzea tot mai slab, apoi se opri.