VOLUMELE de versuri circulă, ca şi publicaţiile literare, în zilele noastre, cu greu, aşa că pe Adriana Lisandru am descoperit-o, ca poetă, pe un site literar. Ceea ce mi-a atras atenţia, dincolo de conturul şi valoarea versurilor, a fost parcimonia prezentării publice a amănuntelor biografice. Chiar când i-am solicitat, mai târziu, câteva date, s-a mărginit la a-mi comunica un foarte laconic CV exclusiv literar, în care nu se preciza, în afara datei naşterii (5 septembrie 1971), decât faptul că a publicat în câteva reviste literare, că a fost prezentă, în 2008, în două culegeri de poezie şi că a tipărit un volum de debut, cu titlul „De-a Baba-Oarba”, la Editura Arania din Braşov, în 2007. Această parcimonie pare să aibă, însă, o anume semnificaţie, întrucât, încercând să descifrezi conturul omului real în poemele sale, îţi dai seama că Adriana Lisandru urmăreşte, de fapt, un soi de substituire a acestuia cu un portret imaginar şi, într-o oarecare măsură, simbolic. Fapt care impune numaidecât o încercare de definire a modului liric, într-un moment în care poezia optează pentru un minimalism care aproape că a devenit manieră şi, mai ales în tânăra noastră lirică feminină, către o îndrăzneală de limbaj vecină cu lipsa de prejudecăţi şi, nu o dată, cu licenţiozitatea şi impudoarea. Îndrăzneli pe care autoarea de faţă nu se simte tentată să le experimenteze. Şi bine face.
Adriana Lisandru, care-şi publică la Editura Grinta din Cluj cel de-al doilea volum al său, bilingv („Despre ea, niciodată/ Sur elle, jamais” – traducerea în franceză îi aparţine doamnei Letiţia Ilea), scrie o poezie feminină prin excelenţă, sensibilă şi învăluitoare, străbătută, într-o varietate a atitudinilor ce evită extremele şi posturile agresive, de o discretă undă metafizică. Dar poezia ei e departe de a fi una simplă. Dimpotrivă, asumându-şi feminitatea simţirii şi aspiraţiilor, neliniştilor şi înfiorării, poeta caută (şi găseşte) un stil personal, rezultat din sinteza între înclinaţia către poetizare şi metafizică a liricii feminine neomoderniste (profilul-reper părând a fi Ana Blandiana, citată la un moment dat) şi evidenţa faptului că poezia evoluează, la noi, către un fel de mic realism al cotidianului preponderent urban, sordid, alienant şi, nu o dată, agresiv şi sufocant. Şi către un soi de frondă afişată cu ostentaţie. Mizând, aşadar, în chip nemărturisit, dar destul de evident , pe dimensiunea poeticului/ poetizării, Adriana Lisandru depoetizează cu grijă (şi, nu o dată, cu abilitate şi metodă). Pe de altă parte, coboară, mai curând aparent (căci preferă „colivia de sticlă”), în cotidianul prozaic, dar îl infuzează subtil de unda poetică (şi semnificantă), refuzând, aproape de fiece dată, radicalismul reprezentării nude ori foarte aspre. Ca într-un videoclip, trecând prin real, femeia (sau poate numai feminitatea) îi schimbă, aproape magic, conturul. Reveriile sensibile (şi totuşi elaborate) ale poetei îşi asociază o componentă livrescă, fiind străbătute de mici ecouri culturale, care au şi ele rostul de a de-realiza cotidianul, de a-i conferi o dimensiune nu alegorică (pentru că ea are abilitatea de a o evita aproape tot timpul), dar metaforică şi străbătută de o undă reflexiv-sentimentală şi nesofisticat feminină. În această manieră, având ceva din evoluţia îndrăzneaţă şi totodată riscantă pe o lamă de cuţit, sunt realizate cele mai puternice poeme ale Adrianei Lisandru, între care cel in titulat „Ce poţi să faci într-o primăvară perfectă” este unul: „poţi traversa piaţa din centrul oraşului gândindu-te la visul de ieri/ se făcea că de-a latul pereţilor/ melci uriaşi alergau/ ca-ntr-o cursă de struţi/ te-ai ridicat/ aerul îţi ardea cerul gurii/ pe tavan/ şerpuia un fir de lumină/ cât un ştreang mătăsos// poţi să mergi cu autobuzul fără o destinaţie clară/ să numeri puştoaicele cu piercing în buză/ la fiecare semafor prins pe roşu/ să repeţi că moartea e un fel de soră mai mare/ broker de succes pe Wall Street/ să-ţi aşezi palma transpirată pe geam şi să te bucure urma lăsată/ alături un bătrân cu zâmbet miop/ să-ţi numere nasturii bluzei // va fi minunat.// orice om poate fi o ascunzătoare perfectă/ nu trebuie decât să-nchizi ochii şi să crezi că-l iubeşti/ până uiţi că nu eşti decât o întâmplare absurdă/ un fel de ninsoare căzută la tropice/ până ce întunericul adormit cu o mână-ntre pulpele tale/ va semăna cu George Clonney/ ori cu Al Pacino dansând/ în Parfum de femeie.”
Este, aceasta, o poezie a contururilor vag delimitate şi a interferenţelor difuz-sugestive: între trezie şi vis, real şi imaginar, viaţă şi poezie. Nu e vorba, neapărat, de reţetă, ci de instinct şi de cultură a obţinerii efectelor prin infuzarea de poezie în real şi de prozaic în structura poeticului. Altminteri, poezia Adrianei Lisandru impune şi cucereşte tocmai prin orizontul sensibil al unei feminităţi necontrafăcute. Dar complicată. Complexă. Tematic, am putea vorbi despre viaţă şi moarte, despre sens şi lipsa de sens, despre solitudine sau despre singurătatea în doi şi, mai ales, despre dragoste sau, mai bine, aspiraţia dragostei. Aşadar, teme „mari”, ceea ce ar duce către o lirică, aşa-zicând, maximalistă. Tratarea impune, însă, un regim al de-maximalizării permanente, printr-o gamă variată de procedee, de la oralitatea sau badineria suav-melancolizată din „Taxi-Magic” („ce mai faceţi, doamnă? aţi rămas la fel de frumoasă,/ unde vă las?// la capătul lumii, prietene,/ acolo unde toamnele nu mai găsesc drumul întoarcerii/ acolo o să-mi fac o căsuţă din vorbe dulci cu adevăruri amare/ sub streşini, / aşternut voi pune privirile voastre, tablouri mâinile voastre / dezbrăcându-mă-n gând/ [...]/du-mă în centru prietene, nu mă întreba nimic despre toamnă,/ despre ploile ei, despre frunzele din privirile mele, / acolo o să-mi fac o căsuţa de piatră/ o căsuţă de piatră/ o căsuţă de piatră// fără ferestre. „), la radicalizarea aproape dură (ce rămâne, totuşi, mai curând retorică) a atitudinii şi a limbajului din „Urâtă şi liberă”, o expresie a crizei sufleteşti şi, poate, a crizei de identitate din care izvorăşte lirismul sensibil, puternic şi convingător al Adrianei Lisandru: „în oglindă un chip care-şi schimbă culoarea/ cu fiecare fum tras în piept/ cu fiecare ceas de nesomn/ la picioarele patului meu/ un cotor de măr/ o carte/ şi-un câine covrig// sunt urâtă şi liberă./ nici moartea nu mă recunoaşte acum/ îi pun piedică/ şi nici nu clipeşte. // bărbaţii sunt proşti. o urâtă/ e un talisman norocos/ căruia nu-i vor şti niciodată puterile./ o piatră pe care îşi pot ascuţi armele/ înaintea marii vânători./ cuierul în care îşi pot atârna/ haina cu furtună cu tot. o epifanie din cioburi şi petice./ e glonţul ce ricoşează totdeauna/ în inimă.// întind libertate pe pâine.// încet./ ca şi cum aş pune otravă într-o cursă de şoareci”.

VERSURILE din volumul de acum indică o evidentă etapă a maturizării scrisului Adrianei Lisandru. Pe de altă parte, ele reprezintă o perioadă mai lungă a evoluţiei autoarei, care a avut tăria aşteptării, preferând decantarea, elaborarea atentă (dar, trebuie precizat cu insistenţă, în regim sugestiv), emisiunii magmatice a momentului de inspiraţie-trăire. Maturizarea, vizibilă şi în împărţirea riguroasă în cele trei cicluri („Colivia de sticlă”, „Scara de păpădie” şi „Respirări”), este deopotrivă stilistică şi existenţială, aceasta din urmă sugerată de micile crize sufleteşti ale agresiunii timpului, impunând o atmosferă autumnală, uneori preponderentă, alteori discretă, a imaginarului şi a simţirii. „Mi-e septembrie până-n măduva oaselor”, suspină poeta, care, deşi se află în plină vară a vieţii, aude, parcă, ecoul unui memorabil vers al lui Gheorghe Tomozei, consonant cu simţirea, dar, poate şi cu maniera ei lirică: „Tot ce-i april în mine se-nseptemvre!”. Expresia acestei întomnări a fiinţei şi a universului liric o găsim şi în ultimul ciclu, cu fragmente de gânduri care parcă ar fi notate pe file rătăcite sau pe frunze galbene, exprimând efortul căutării şi iluzoriei regăsiri a sinelui („atârnată de clipă/ mă fluier// îmi răspund/ când dintr-o mierlă/ când dintr-o bufniţă” - ego ) sau pe cel al înţelegerii înfiorat-resemnate: „moartea / se îmbracă încet/ cu mâinile mele// mai e un nasture/ de încheiat” (aşteptare).
„Despre ea, niciodată” este cartea unei poete cu sensibilitate puternică şi cu un timbru liric original. O izbândă fără surle şi trâmbiţe, dar decisivă, a autoarei şi a poeziei.
_______________________________________
*Text revăzut şi uşor augmentat, apărut ca prefaţă la volumul Adrianei Lisandru, "Despre ea, niciodată/ Sur elle, jamais", [versiunea în limba franceză de Letiţia Ilea], Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011