Djamal Mahmoud (născut la 4 mai 1962) originar din Rakka, Siria, stabilit în România din adolescenţă, publică în acest an trei cărţi de poezie deodată la trei edituri diferite, Brumar şi Vinea (România) şi Clapass (Franţa) într- un efort considerabil de a se impune.

Deşi i-a mai apărut în urmă cu câţiva ani o carte la o editură obscură, poetul consideră că abia acum debutează prin cele două volume de poeme scrise direct în limba română. Deşi bun cunoscător al limbii române, poetul pare totuşi să pună în poeme un zid inefabil, cum întâlneşti la traducerile dintr-o limbă într-alta …

“Pe muchiile cercului” este o carte pentru prieteni, judecând după felul în care majoritatea poeziilor sunt dedicate, au un destinatar direct.

Poezia lui Djamal Mahmoud e dinamică, o poezie despre irumperea vieţii, a energiei creatoare care caută drum spre relevare prin simbol sau metaforă: “acest ocean imens /ce-l port pe creştet/refuză să-şi verse apele/ peste mâinile mele veştede”(“Ecou”), “ies din pereţii abrupţi/mă scutur de laturi/şi de muchii furtunos”(“Primul cerc”). Poetul e fascinat de cercuri care reverberează, aură care se propagă de la “primul cerc” la “cercuri de sunete şi de tăceri”(“Cercuri”). Gesturi largi, demiurgice fac o poezie înaltă, la care se alătură o teatralitate poetică rafinată, reminiscenţă optzecistă:” şi nevoie de cald şopteşte cocorul/numaidecât/va cădea peste noi prima zăpadă”; ca şi intervenţiile despre travaliul scrisului.

Rareori intră în poem realitatea, gesturi ale meseriei pe care o are , aceea de doctor: ”iar tuşeul vaginal/o examinare obligatorie/ce trebuie făcută/de orice femeie gravidă”(“Probă”), “ e atât de simplu să răsfoieşti o piatră/sau să desfaci două picioare de femeie ajutând/un strigăt înăbuşit să-şi lepede ecoul”(“Versante”). Un emoţionant poem dedicat nenăscutului dezvăluie într-o geografie fantastică o ecografie privită printr-o lentilă poetică : “cu atâta precizie/se trasează această linie/între pupila ta/şi luciul din lanţurile/ ce-ţi răsună ritmic/între glezne/la interval egale/dându-ţi un răgaz/să-ţi asculţi geamătul/iar ecranul/aproape cât un cer/e atât de senin/încât ţi se vede/fiecare picătură de viaţă.” (“Coacere”)

“Mut” pare la prima impresie că e un poem declarativ, unde vom afla dezvăluiri cruciale despre apartenenţă la o religie sau la o etnie a celui desprins din ţara originară şi înfiat de o alta. Însă în final poetul nu poate să aleagă, rămâne simbolul, doar corpul omenesc, un recipient universal, o emblemă a amestecului naţiunilor, al dispariţiilor limitelor dintre naţionalităţi, sexe, religii:” aşa că daţi-mi voie să ies gol azi în faţa voastră/ şi mai ales în faţa mea şi să nu-mi acopăr creierul/nici organele genitale cu nimic/nici măcar cu o frunză de dud/ metafore oricum nu ştiu să spun/d oar prin gesturi/tot ce vă rog e să fiţi cât se poate de atenţi: /la mişcările mele de mâini şi de gură/cred că am găsit în sfârşit cea mai corectă definiţie/şi totuşi mă întreb în afară de arbori/oare va exista cineva/care o să înţeleagă exact ce vreau să spun….”

De filozofia orientală sunt legate multe din viziunile acestei cărţi. Poetul se cufundă în poezia nimicului originar, aşteptând începutul lumii. Lirica lui Djamal Mahmoud este o zbatere între calmul originar şi dorinţa materiei de a se metamorfoza. A poetului care vrea să transceadă lucrurile până la postura unei fiinţe gigantice, ca la Blaga: “mă caţăr pe coloana mea şi mă ridic/deasupra trunchiului/adulmec ploile/ascultând zvâcnirile lor/mângâi coama cerului”. Întunericul e voluptuous ca o femeie atotstăpânitoare, o mater genitrix “cu mii de trupuri/şi cu braţe lungi/atât de lungi încât /cuprind tot universul între ele” (“Întuneric”), alteori poetul simte “În gură / un sân imens aproape cât un cer” (“Semnul?”).

Gigantismul, contopirea poetului cu cosmosul, senzaţii dinaintea conştiinţei, sau din viaţa prenatală, dar şi retragerea în embrion, sau în pământ sunt principalele coordonate ale cărţii, prea puţin pătrunde zgomotul realităţii, sunt rare secvenţele minimaliste: “Tată,/de câte ori închid ochii/îţi văd doar găurile acelea mici/ale cămăşii/din care îţi ies firele albe de păr”(“Absenţă”).

Poetul are gesturi demiugice, largi, generoase, vrea să rescrie lumina, să recreeze lumea cu tălpile “atât de dornice de sunet”, poezia lui aspiră, se-nalţă “pe muchiile cercului”, tânjind către un dincolo, într-un timp imens.

Djamal Mahmoud ,” Pe muchiile cercului”, Editura “Brumar”, 2010