„Scepticismul este facultatea de a opune datele simțurilor datelor gândirii;… [astfel oprind aprobarea
se ajunge] la liniștea sufletească”
Sextus Empiricus
2.
Un drum cu două benzi în sensuri opuse el stă pe linia ce le desparte cu fața spre nici una din ele
cu coada ochiului drept privește la dreapta cu cea a ochiului stâng la stânga se-ntoarce cu 180 de grade
privește la fel vehiculele circulă tot ca-nainte… se duce pe copcă liniștea sufletească…
3.
El are un scop precis să nu aibă nici un scop dar uneori mai visează… visează atât de frumos că-l apucă
o bucurie nebună …
4.
Aseară o vede pe Ea ar vrea să-i spună ceva dar n-apucă El și cu Ea erau alții El nici nu era….
De când cu temperaturile astea insuportabile parcă totul devine confuz şi amestecat! Parcă ţi-ai trăi viaţa sub un clopot de sticlă incandescentă, acolo unde gândurile, proiecţiile personale, visele se atrofiază. Devin crâmpeie dintr-o trăire halucinată. Uneori, înspăimântătoare...
Venisem mai devreme acasă de la turul pieţelor. Căci, cine a spus că pensionarii sunt şoimii pieţelor, nu s-a înşelat. Zi de zi aterizez cu retina lacomă de novitále printre tarabe. Care, dureros de trist, afişează, invariabil - impasibile la monstruoasa criză planetară - tot aceleaşi preţuri de multe ori inaccesibile multora.
Paharul avea gura un pic ciobită şi lui îi plăcea să-şi plimbe degetul exact pe locul acela tăios, cicatrice în carnea de sticlă.
Din vântul de hârtie, colaje arse, în spirale; oraşul dispărea mocnind încet, bucată cu bucată.
O aştepta pe femeia aceea furată, ademenită îndelung sub umbre. Îşi făcuse un obicei din a le fura, rostogoli, mototoli în sărutări şi destrăma în mângâieri, până când pieptul i se despica în două: sufletul lui cu lame în balans. Soarele de hârtie, lipit cam strâmb pe cerul de hârtie. Şi o bucată de tapet murdar căzut la colţuri, lângă bar. Printre amprentele murdare de pe geam, o muscă zumzăia în cercuri către etajul doi de peste drum.
Femeia stătea în genunchi, cu braţele întinse spre cer. Îşi amintea o rugăciune, singura rugăciune al cărei sonor îl recepta în întreaga fiinţă. Îşi mai amintea o mîngîiere, glasul mamei şi strîngerea aceea fierbinte asociată contopirii. În jur o cîmpie frumoasă, cu nuanţe verzui-maronii, norii pe care uneori îi puteai atinge, de un alb aproape perfect. O numea lumea persoanei singure, atît de frumoasă şi atît de tristă încît pîrîiele susurau melodii, peştii păreau să vorbească. Peştii, da, singurele fiinte cu personalitate, singurii cărora le putea vorbi. Mai erau insecte de toate felurile, specii de plante, dar peştii îi păreau cei mai autentici ca înţelegere. Pe monitoare mii de fiinţe îi atrăgeau sentimentele, aici însă, în cîmpia unicei făpturi, ele erau doar holograme şi amintiri.
Avea un ochi de sticlă, muşcat de-o sclipire într-o parte.
Dacă ar fi avut şi-o mână de sticlă, poate că ar fi aruncat pietricele în fântâna pe care o vedea acolo jos, departe, cu ochiul lui pictat verde închis. S-ar fi putut coborî pe frânghia găleţii, nod cu nod, până acolo înăuntru. Ar fi putut să vadă în sfârşit cine face cercuri apei când dă el cu pietre, cine îi tremură gândurile când e singur, şi mai ales cine face ecoul ăsta care vorbeşte-ntunecat, cu glasul lui la capăt de cumpănă.
O răcoare se înălţa pe dinăuntru, un murmur vag de vânt zbătut închis, râvnind la spaţii largi de joacă.
Comentarii aleatorii